Bilet de călătorie

Ieşirea din anonimat

Mă pregăteam să intru într-un magazin din Bistriţa, cu acel gest cotidian, pe care îl facem din rutină, încercând să fim politicoşi cât trebuie, demni cât se poate, grăbiţi cât viaţa ne-o cere. Mă revăd în această ipostază, pe care o repet aproape în fiecare zi, fără nimic magistral, dar niciodată nu s-a întâmplat, ca acum, ca cineva să intre în vorbă cu mine, în uşă, sigură pe sine, pe ce avea să spună, mai mult decât un protocolar şi necesar „bună ziua!” Da, despre o doamnă este vorba, fostă profesoară de limba şi literatura română, acum pensionară, dar cu acea nobleţe în chip specifică unor dascăli, senină, purtând o frumuseţe de intelectual până la capăt.
- V-am spus vreodată ce mult aţi însemnat pentru mine?
Vorbele ei au sunat, de parcă veneau dintr-o altă lume. Cu atât mai mult cu cât alte persoane aşteptau după noi, să intre, să iasă din magazin. Una chiar a întors capul, privindu-ne cu un surâs. Cu siguranţă a prins ideea, ca atunci când surprindem fără să vrem atâtea replici rostite în trecere şi la care ne gândim apoi o bucată de zi. M-am uitat stingherită o clipă, în dreapte, în stânga, în faţă, în spate... mi se adresa chiar mie. Am tăcut şi amânam răspunsul.
- Staţi să închid uşa, să nu ne audă cineva.
Dar ea, doamna aceea distinsă, caldă, calmă şi atât de sigură pe gestul ei, pe care, probabil, l-a amânat mult, a continuat firesc, într-un registru ce putea fi văl de basm:
- Da, atunci..., acum câţiva ani buni, pentru mine aţi făcut un lucru foarte important. Vă port recunoştinţă. (Revenind, semn de emoţie, de iniţiativă directă, fără multe repetiţii.) Aşa-i că nu v-am spus-o niciodată?...
- Nu!... ( Reuşesc eu să rămân realistă. )
- Nu ne întâlnim des, nu vorbim, dar am ţinut să vă spun acestea acum.
Ce mai puteam adăuga? Scena s-a petrecut în câteva clipe. Rândurile acestea încearcă să o continue. Am mai spus:
- Mulţumesc. Vă înţeleg şi ştiu cum funcţionează. Şi mie mi se întâmplă ... ( Să întâlnesc astfel de oameni, cărora, cred, încă nu le-am recunoscut nimic.)
Nu ştiu care dintre noi se umplea mai mult de bucurie. Atât am mai auzit:
- Să ştiţi că rămâneţi pentru mine o persoană la care mă gândesc cu drag, vă port în suflet oricând, oriunde!...
Un dialog suspendat pe trepte... Forfota străzii ne trimitea în drumurile noastre.
Şi aşa cum viaţa bate filmul, cum există filmul „Domnului profesor, cu dragoste”, am scris aceste rânduri, ca să pot spune în final „doamnei profesor, cu dragoste”, cu acea dragoste pe care doar noi, profesorii, o ştim şi o înţelegem.
Mă gândesc iar şi iar: oare cât curaj trebuie pentru a recunoaşte, pentru a mulţumi? Oare eu cum şi când voi proceda la fel?!...

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5