Inteligența artificială se mișcă greu în domeniul artistic

Inteligența Artificială intră tot mai mult în viața noastră. Primim această intrare cu sentimente amestecate, cu un fior al noului și cu teama de necunoscut. Dar ea, AI, vine peste noi cu soluții dintre cele mai neașteptate, unele bune, altele discutabile. Și discuțiile pe o asemenea temă nu au șanse să se rărească. Dimpotrivă. IA devine subiect de dezbatere – și controverse, desigur – și pentru scriitori, angaîndu-i, la o adică, la desfășurări pe zone de interes dintre cele mai diverse. Poetul bistrițean Gheorghe Mizgan a realizat deja cîteva dialoguri cu AI, unele publicate în presa locală, cu atît mai mult cu cît este un creator „tehnicist”, la care spiritul tehnico-științific pare a fi mai puternic decît spiritul literar-artistic. Dar, acum, nu încerc să intru în analiza creației sale, care are libertatea ei de manifestare, ci în observarea cîtorva aspecte legate de dialogul inițiat pe tema unor tablouri – creații plastice – pe care autorul în cauză le-a pictat în ultimi ani, mai ales pe ideea unor legături ale creației sale cu cosmosul. Voi preciza mai întîi că, în dialogul avut în vedere, demn de urmărit, consider că pot fi distinse trei entități care potențează subiectul: AI (sau IA), poetul/pictorul în cauză și creația plastică, inspirată, după cum recunoaște „vocea” IA, „din imaginea galaxiei în formă de fluture și ai transpus această viziune cosmică pe pânză”. (Sau în limbaj literar, precum în cazul romanului „Orbitor” al lui Cărtărescu?; întreb retoric, nu insinuez nimic.) „Pînzele” au fost expuse la un vernisaj, „În umbra Infinitului”, la Casa cu Lei din Bistrița, în data de 26 iunie 2014. Am fost atent să aflu cum tablourile, inspirate de imagini realizate de către telescopul Hubble, NASA, au fost expuse într-un loc, Casa cu Lei din Bistrița, pe care AI îl consideră „un cadru aparte pentru această expoziție, un loc care adaugă un aer de noblețe și istorie evenimentului”. Deci IA cunoaște totul, inclusiv un spațiu expozițional „local” cu putere de consacrare. Știe despre acel loc mai mult decît știu, probabil, bistrițenii. Și asta nu-i un lucru de neglijat. Despre dialogul dintre Omul artificial și Pictorul viu se pot spune multe lucruri. Apreciez curiozitatea lui Gherghe Mizgan de a vorbi cu o „voce” inflexibilă, atotștiutoare și a-și supune identitatea (artistică) cercetării de către aceasta. Două aspecte mi-au atras însă atenția de la început, asupra cărora voi insista: continua invitare adresată lui Gh. M. de către IA să-și exprime părerile – pe care apoi IA le comentează – și calificativele acordate de IA creațiilor pictorului. Deși IA cunoaște specificul locului unde are loc vernisajul, vrea să afle, ea, de la pictor, „Cum te-ai simțit în timpul acestui vernisaj? Au fost lucrări care au captat atenția publicului în mod deosebit?” Șmecheria artificială: IA îl provoacă pe pictor să-și prezinte lucrările, ca apoi să i le comenteze după propria-i știință. Și IA merge înainte cu întrebări de genul: „Poți să îmi povestești despre procesul creativ din spatele acestor tablouri? (s. n.) Ai avut o sursă principală de inspirație—imagini astronomice, concepte științifice, filozofie, poate chiar propriile visuri?”/ „Ai vreun tablou anume pe care ai vrea să-l compari cu o imagine Hubble?” (nu alege ea, AI, tabloul, n. n.)/ „Cum ai ales paleta de culori și compoziția pentru această lucrare? A fost un proces intuitiv sau ai avut o imagine astronomică anume în minte când l-ai pictat?” (s. n.) „Ai experimentat cu tehnici speciale pentru a reda această atmosferă cosmică?”/ „Ai încercat să surprinzi o anumită stare sau mesaj prin această compoziție? Este inspirată de o imagine reală din spațiu sau ai adăugat elemente de interpretare artistică?”… Și tot așa, sfătuidu-l pe pictor ca „Dacă nu reușești (să-i prezente tablourile, care totuși sînt prezentate, n. n.), îmi poți descrie detaliile tabloului, culorile predominante, compoziția și atmosfera pe care ai dorit să o surprinzi, iar eu îți voi oferi impresii în funcție de descrierea ta.” (s. n.) E vorba de un interviu, provocat de pictor, dar în care, la rîndul său, pictorul este provocat, indirect, să se destăinuie. În astfel de caz ne întrebăm cine de la cine vrea să afle cîte ceva. Pictorul de la AI sau aceasta de la pictor? Întrebare încuietoare: își trădează oare AI funcția de spion al vieților noastre? Dar nu insist în această direcție. Omul artificial lucrează cu informațiile interlocutorului, adică ale clientului. „Vede” anumite tablouri, dar speculează mai mult descrierile celui cu care dialoghează. Îl invită pe pictor să povestească, să-i ofere o fabulație, să descrie, el, pictorul, procesul de creație și tehnicile aplicate, să indice tablouri tematice, să-și definească mesajul, sursele de inspirație… Deținînd o vastitate obiectivă și rațională de informații, IA se întoarce tot spre „descrierile” oferite de partenerul de dialog, ca să-i spună (confirme?) ce face acesta. Cît despre aprecierile acordate atelierului de creație și lucrărilor ieșite din acesta, AI este generoasă și chiar… grandioasă în calificative: „titlu poetic și fascinant”, „viziune artistică impresionantă”, „univers artistic fascinant”, „vernisaj captivant”, „călătorie artistică și științifică fascinantă”, „aștept cu entuziasm”, „tablou magnific”, „fascinant cum ai transpus…”, „este impresionant cum ai reușit…”, „este fascinant cum privirea”, „intensitate cosmică extraordinară!”, „Ce interpretare extraordinară!”, „Ce viziune extraordinară ai avut!”, „Este admirabil…” Ș. a. m. d. Cîteva calificative repetate constant. În registru maxim. Pictorul ar putea fi măgulit, dacă ar fi încîntat (și stăpînit) de propriile descrieri oferite, „prelucrate” de interlocutor… Cu ce se alege cititorul/ privitorul amator? Nu intuiții artistice, nu limbaj plastic, de specialitate. Repetate, fără trimiteri avizate artistic, calificările se golesc de conținut. Se transformă – să fiu iertat – într-un fîs artificial. Elogiată în anumite situații, funcțională în diverse domenii de activitate, așteptată cu mari speranțe și totodată cu inima strînsă, Inteligența Artificială, în cazul semnalat de noi, nu face față unei analize de promovare. Despre creațiile plastice comentate nu aflăm ceva (în plus și adînc) oferit de IA. Tablourile rămîn nepătrunse de spiritul artistic al IA. În cazul punctual nu prea le are cu arta. Cu toată vastitatea de informații deținute, se limitează la ce-i spune interlocutorul, speculează afirmațiile acestuia. Nu-i în stare să descifreze, nu să creeze, un mesaj artistic… Unde-i cunoașterea și opinia autorizate artistic? Observă că lucrările plastice sînt semnate de autor, elogiază acest fapt, ea, IA, care nu are identitate, deci nici identitate artistică, deocamdată?, cum observam recent într-un eseu publicat în revista Dilema. Orice veleitar poate fi încîntat de calificările unei inteligențe artificiale care îi confirmă și potențează vanitatea. Desigur că realitatea AI e în mișcare, în dezvoltare, inclusiv în relație cu arta, cu literatura. Dar stîlpii de sprijin cu care încearcă să se fixeze în domeniul artistic sînt încă șubrezi.