Întrbări creştine

Am învăţat de la mama rugăciunea „Visul Maicii Domnului”, foarte dragă sufletului meu. Am citit însă altfel, în volumul ”Calea sufletelor în veşnicie” şi în alta, a unui mare şi iubit duhovnic român că n-ar trebui să-i dăm mare importanţă: ”Acolo se promit cam multe…” zicea Sfinţia sa şi m-am simţit descurajată.

(1)

Marii duhovnici, trăitori ai vieţii creştine, iubitori de Dumnezeu şi de oameni, călăuze prin care adesea Dumnezeu ne vorbeşte, trebuie să se bucure de toată dragostea noastră şi trebuie să le ascultăm sfaturile cu multă atenţie şi să le urmăm spre a ne fi de folos. E şi o dovadă de smerenie creştină, dar să nu uităm niciodată că şi cei mai mari sfinţi sunt tot oameni. Oameni au fost şi dumnezeieştii Apostoli, marii martiri şi sfinţi ce înfloresc calendarele noastre, ei care sunt purpura şi gloria Bisericii. Însă oameni fiind, pot şi ei greşi uneori. Infinit mai puţin decât noi, desigur, dar nu infailibili. Singurul fără greşeală a fost Fiul lui Dumnezeu întrupat ca om, IISUS HRISTOS. Nici greşeală, nici păcat nu s-a aflat într-o viaţă pământească fără egal.

Papii de pildă s-au declarat infailibili de la Conciliu Vatican I, din 1870, în pofida protestelor şi uimirii a 136 de mari episcopi şi arhiepiscopi . Episcopul croat de Zagreb, J.G. Strossmeyer s-a aruncat la picioarele papei Pius al IX-lea, implorându-l să nu proclame aşa ceva fiindcă ”desfigurează Tradiţia şi fiinţa adevărată a Bisericii.” La acestea, papa a răspuns cu trufie:”La tradizione sono io” şi „Io sono la Chiesa” („Tradiţia sunt eu” şi „Eu sunt Biserica.”)

Dar este oare destul să te proclami ca să şi fii cu adevărat? Putem şi să nu recunoaştem că suntem greşalnici, dar acesta e deja un semn de trufie şi un prim mare păcat, îndată ce am isprăvit de vorbit sau gândit. Satana s-a trufit şi Dumnezeu l-a prăbuşit. Aşadar, admitem că oricine poate face o greşeală. ”Errare humanum est”- nu-şi va pierde valabilitatea niciodată.

Întâmplător sau nu, şi eu iubesc această rugăciune şi vom încerca să vedem pentru ce. Părinţii mei încă o rosteau. Tata –Dumnezeu să-l odihnească- spunea că în război, fieccare soldat a primit dactilografiată o astfel de rugăciune şi li s-a cerut să o poarte la piept pentru a-i ocroti. Dar, chiar şi în anii de pace a păstrat-o şi rostit-o cu sfinţenie, cu dragoste.

Zicea acel mare duhovnic că ”promite cam multe”, dar…oare la Dumnezeu este ceva cu neputinţă? Când Alexandru Macedon a vrut să răsplătească pe un ostaş şi acesta a cerut o sumă enormă, spre spaima trezorierului, regele a spus:”Ce? E mult?Mă onorează o aşa cerere.” Dacă la oameni e aşa, la Dumnezeu, singurul bogat cu adevărat în Univers, ce este prea mult? Vom continua însă altădată…

Dumnezeu să fie cu tine, să te întărească şi să te călăuzească în tot lucrul cel bun al vieţii tale şi pe noi toţi.