Unde este Dumnezeu? (1)

Nu pot pricepe în ruptul capului cum nişte oameni atât de raţionali cum le place să-şi spună occidentalii şi care totdeauna au pus preţ mare pe judecata omenească pot face nişte greşeli atât de mari privitoare la lucruri supreme ale vieţii, cum este existenţa lui Dumezeu. Iluminismul (Diderot şi toată pleiada) a născocit ideea (foarte agreată de Voltaire), cum că Dumnezeu a creat lumea şi apoi a abandonat-o ca pe un obiect nefolositor, aşa cum te scapi de o batistă ieşită din buzunar. Domniile voastre, iubite cititoare şi cititori, aţi observat însă că noi, care suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, iubim tot ce e al nostru. Nu ne iubim doar soţii/soţiile, copiii, bunicii,ba ne pare rău chiar dacă moare un câine sau o pisică de-a noastră, ne batem pentru un obiect sau o nenorocită de palmă de pământ, aducând argumentul suprem cu trei vorbe: :”e al meu”. Şi tot ce e al meu, fie bun sau mai puţin, mi-e drag. Mamele îşi revarsă iubirea cea mai mare asupra copiilor lor care sunt mai neajutoraţi, ca şi cum iubirea lor ar vrea să compenseze ceea ce ei nu au.

Dacă suntem creaţi după „chipul şi asemănarea lui Dumezeu”, noi, cei atât de (uitaţi-vă la o tribună plină de oamni la fotbal), oare Dumnezeu, în infinitatea şi măreţia sa să fie mai prejos ca noi? El care a spus: ”milă voiesc şi nu jertfă” e mai lipsit de dragoste ca noi? Nu este o evidentă nerozie?

Greşeala a început nu cu iluminiştii francezi, ci cu reforma lui Luther, care perora că odată ce omul a păcătuit prin protopărinţi, l-a abandonat, ca unul ce a ofensat prin neascultare pe Dumnezeu. Oare părintele căruia i-a greşit fiul îl abandonează? Ori, un mileniu şi jumătate creştin după HRISTOS s-a spus că a fost vorba mai mult de o greşeală a lui Adam şi Eva, nu de un păcat neapărat. Sigur că neascultarea este un păcat mare, dar lipsa de experienţă a strămoşilor din Paradis i-a dus la o greşeală extrem de gravă. Dumnezeu însă nu şi-a abandonat creaţia lui preaiubită, ci îi promite chiar atunci, la izgonirea din rai, că-i va trimite un Izbăvitor.

Cunoscându-ne firea noastră ce este mereu gata să deznădăjduiască, şi-a reînnoit această promisiune prin profeţi, ca să nu ne pierdem nicidecum speranţa. Ni se profetizează vremea (când nu vor mai avea un stăpânitor evreu), locul (” Şi tu, Betleeme Efrata), neamul davidic. Iar apoi a venit şi cu o surpriză extraordinară: Dumnezeu îşi trimite propriul Său Fiu să se înfrăţească cu noi.

Iar acum, nişte rătăciţi au scos teoria că Dumnezeu a plecat la alte treburi importante şi că l-a uitat pe Om, copilul neascultător. Un aşa sfat ticălos nu putea veni decât de la vrăjmaşul cel vechi al neamului omenesc, şarpele cel vechi, înşelătorul.