La noi

”La Vâltori”

Mă aflam în mirifica Ţară a Făgăraşului graţie invitaţiei poetei, gazetarei, prietenei Doina Popa, cetăţeană româno-americană, revenită în ţinutul natal pentru o şedere de câteva săptămâni.

Am fost un răsfăţat, găzduit fiind de familia Viorica şi Vasile Pop (la Drăguş), apoi de familia Oara şi Şefan Grecu (Voivodeni), mai vechi cunoştinţe. Pentru mine au fost zile de sărbătoare; ei, deopotrivă, mi-au mărturisit că au simţit la fel.

Asta a fost introducerea la microreportajul meu. Acum vreau să mă opresc asupra unui moment când Fane Grecu a ţinut să mergem ”La Vâltori”.

Desigur, ce este ”La Vâltori”? Un fel de oază etno-naturistă din perimetrul localităţii Lisa. Datorită lui Octavian Paler, toponimul Lisa a devenit inconfundabil, la nivel naţional, măcar în geografia culturală românească. Prietenul Fane – avid cititor al operei lui Octavian Paler - era (şi a rămas) nedumerit cum de marele prozator şi eseist nu a scris nimic despre ”La Vâltori” Aştepta un răspuns de la mine, ca şi cum aş fi un atoateştiutor; ei bine, am dat din umeri şi am improvizat un fel de părere: Poate va fi scris pe undeva sau va fi vorbit în vreun interviu. Ulterior, am rămas eu însumi contrariat, aflând că în satul natal al scriitorului exista un obicei legat de ”La Vâltori”. Oricum, interesul lui Fane nu ţinea de vreun reproş, ci de o binevoitoare mirare înspre o personalitate pe care o iubeşte citindu-i cărţile şi invocând-o mereu în discuţiile noastre.

Complexul din ”La Vâltori” are trei aspecte (să le zicem) lucrative: unul muzeal-turistic, unul comercial şi altul de servire a solicitanţilor pentru vâltoare.

Există în lexicul românesc trei cuvinte care par sinonime (şi nu prea): dârste, piuă (pivă) şi vâltori (primul, de origine bulgară, celelalte două, provenite din limba latină).

Pentru ”dârste”, dicţionarul explică: piuă pentru bătut dimia, postavul.

”Piuă” are multe conotaţii, una dintre ele fiind: instalaţie sau maşină pentru împâslirea ţesăturilor de lână prin batere, prin presare într-un mediu cald şi umed.

”Vâltori”: instalaţie rudimentară (sic!), formată dintr-o îngrăditură circulară de lemn, amenajată sub o cădere de apă, care serveşte la îngroşarea şi scămoşarea unor ţesături de lână.

Aici dicţionarul greşeşte prin calificativul ”rudimentară”, căci e cu totul altceva cel puţin vâltoarea de la Lisa.

”La Vâltori” este un ansamblu, un complex de instalaţii tradiţionale, care prelucrează straie după procedee vechi, seculare.

La ieşirea din maşină ne-a întâmpinat meşterul Viorel Greavu, un bărbat scund, la vârsta senectuţii, priceput nu numai în meseria de piuar ci şi în atribuţii de ghid. Pentru a ne edifica asupra tehnicii de prelucrare a straielor, ne-a arătat cum funcţionează ”coşul de păruială” (acţionat de o roată hidraulică), ”coşul de îngroşat” din încăperea numită ”la căldură”.

Ce sunt straiele: ţesături groase de lână, miţoase, călduroase şi rezistente. Orice ţăran ardelean are în casa lui o odaie înspre uliţă numită ”casa dinainte” (rareori e folosită pentru locuit, eventual pentru musafiri). Pernele păturile, ştergarele, lada de zestre aici sunt păstrate, pentru viitoarele mirese. Tot aşa, în casa ţăranului făgărăşean aici sunt ţinute straiele. Plus că, în vechime, acestea intrau în recuzita obiceiului tradiţional din Lisa, numit ”aruncatul în strai”.

Despre tehnica preparării straiului – după ce este ţesut rar, la războiul manual, în două iţe, de către femeile vrednice la ele acasă – redau explicaţiile meşterului-ghid Viorel Greavu (tatăl şi bunicul său au avut aceeaşi îndeletnicire):

”Se poate lucra, la o serie, două săptămâni. Trebuie de foarte multe ori băgat la apă. Deci, vine prima dată la vâltorit, se scoate, se usucă, bine, bine, până se înăspreşte, cum spunem noi, şi asta numai în zilele cu soare. Pe urmă se dă la coşul de păruială de se trage părul, pe urmă vine introdus la vâltoare, merge vreo şase ore, pentru a consolida firul tras. Se bagă la căldură, mai merge şi acolo vreo şase ore, după care straiele se scot din coşul de îngroşat şi se pun din nou în apă, pentru spălarea şi ordonarea firelor. Ultima operaţie e cea de uscare completă a straielor, care rămân pe prăjini câte două zile pe fiecare faţă.”

Mă amuză cuvântul ”păruială”. E de origine latină.” A părui” înseamnă (precum se ştie), familial, a (se) bate trăgând de păr; a-şi smulge părul unul altuia, a se încăiera; de aici apoi substantivul ”păruială” şi zicerea ”A încasat o păruială!…” (ceea ce nu înseamnă neapărat o referire la păr). Ei bine, în ”coşul de păruială” din vâltoare cine pe cine păruieşte, cine pe cine bate? Apa? Interesant: apa este unul dintre elementele primordiale ale vieţii. In fine, e doar o speculaţie…

La plecare, doi dulăi enormi au flancat maşina. Nea Greavu i-a chemat blând şi ne-a spus amuzat: ”Fără mine lângă ei, nimeni nu intră aici, dar nici nu iese.”

Ne-am fi oprit pe terasa acoperită, dotată cu mese şi scaune, măcar pentru odihnă sau sucuri naturale din fructe ori produse de patiserie, dar eram deja în întârziere, trebuia să prind trenul de Făgăraş-Braşov, pe o căldură năucitoare; o caniculă ca… o păruială.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5