„Loc de întâlnire”

Am primit o carte care m-a bucurat, mai întâi că am fost învrednicit cu un asemenea gest şi, apoi, fiindcă volumul vine în întâmpinarea preocupărilor mele pentru etnografia ardeleană: „Galaţi-Făgăraş. Loc de întâlnire a două binecuvântate ţinuturi româneşti”, de Elena Manta (Editura Lux Libris, Braşov, 2010).

În cele aproape 350 de pagini, Elena Manta a adunat tot ce poate defini/contura o localitate: explicaţii privitor la numele aşezării (azi, cartier al municipiului Făgăraş), incursiune în istoria ei, date despre personalităţi ale locului, despre biserică, şcoală, ocupaţii, datini, obiceiuri, tradiţii, grai, folclor şi o iconografie impresionantă. E semnificativ ce notează profesoara Elena Manta în finalul demersului său: „Emoţii. Uimiri. Bucurii. Nostalgii. Uneori tristeţi. Ce altceva poţi trăi după ce întreprinzi chiar o rapidă incursiune în peste 600 de ani de istorie atestată?”

Cărţi de acest fel mie îmi provoacă o duioasă bucurie de a coborî în timp: acel timp medieval, când legea era făurită şi apărată prin sabie şi cetate; mai apoi timpul apropiat, care te îndeamnă să stai cu fruntea ridicată tocmai pentru că ai în spate memoria documentară a şederii şi ocrotirii unei identităţi distincte.

Autoarea are şi avantajul că, dincolo de bibliografia consacrată, a putut dispune de documente ale zonei şi din care extrage – cu discernământ – fapte într-o desfăşurare epică incitantă la lectură, dar şi doveditoare pentru momente ale istoriei neamului. Mă refer, de-o pildă, la rezistenţa românilor în faţa opresiunii maghiare din anii precedenţi primului război mondial. Printre altele, se poate reţine episodul tragic din Galaţi-Făgăraş – decembrie 1910 – cu ocazia alegerii primarului. Parcă era un fel de exerciţiu preliminar al genocidului (după 30 de ani) de la Ip şi Trăznea (1940). Masacrul de la Galaţii Făgăraşului se constituie ca un fel de cap de serie despre tratamentul românilor din Ardeal; sunt aceleaşi componente: cruzime, ură, dispreţ.

Interesul meu pentru această carte provine şi de la o nedumerire nedezlegată până acum, dar, în sfârşit, înlăturată: Toată lumea ştie despre oraşul de pe Dunăre – Galaţi. Însă m-am întrebat mereu de ce, la mine, în judeţul Bistriţa-Năsăud, există în Masivul Rodna vârful Galaţi, de ce, în josul judeţului este o localitate numită Galaţii Bistriţei. Şi aflu, iată, din lucrarea doamnei Elena Manta că mai există, alături de Galaţii Făgăraşului încă unul în Haţeg.

Galaţi e un cuvânt seducător, nedezlegat convingător nici până astăzi, dar cel puţin îţi dă certitudinea unei vechimi întinse, unitare. Autoarea îşi intitulează studiul „loc de întâlnire a două binecuvântate ţinuturi româneşti”. Cuvântul „două” cred că e restrictiv, eu aş fi zis „steaua polară” a spaţiului românesc, fiind vorba de: Ţara Făgăraşului, Ţara Ardealului, Ţara Haţegului, Ţara Românească, Ţara Moldovei, Ţara Maramureşului – toate, ipostaze ale aceleiaşi identităţi: Ţara Românilor.

În ultimă instanţă, acest toponim – Galaţi – este de găsit (conchide cercetătoarea) „în regiuni cu localităţi ale căror nume conţin etnonimul Besseni, care desemnează pecenegii în sursele latine medievale”. În ce mă priveşte, abia aşa, îmi explic de ce o localitate legată de Bistriţa se numea în vechime Beşineu. Văd această hartă a Transilvaniei ca o oglindă opacă, dar fascinată pentru ce înseamnă „trecut”.

„Galaţi –Făgăraş” e o carte muzeu. Elena Manta a valorificat tot ce poate însemna document, text, imagine foto. E admirabil cum acribia ştiinţifică poate fi dublată (şi ferită!) de devotament şi dragoste pentru o colectivitate (evitând sentimentalismul desuet). Văd – şi prin această carte – o hartă a României acoperită de volume etnografice pe tot cuprinsul ei. Ar fi o motivaţie infailibilă de a sta cu fruntea sus în faţa oricăror meridiane.