Părintele Feier – despre episcopii din mănăstirile străvechi

Preotul Nicolae Feier, aprig susţinător al creştinismului, cel care înnobilează, prin rugăciunile lui săvârşite la Biserica de la Coroana, viaţa creştinilor, apare pe piaţa editorială cu un studiu impresionant: „Episcopi în mănăstirile străvechi ale Ţării Bistriţei – o incursiune eseistică în istoria monahismului românesc”. Monografia,, apărută în Colecţia „Identităţi” a Editurii Karuna, cu binecuvântarea Mitropolitului Andrei, beneficiază de un riguros aparat bibliografic, cercetătorul Nicolae Feier aplicând avizat studiile din cele mai vechi vremuri legate de credinţa românilor. Convins că neamul există şi se evidenţiază prin două elemente constitutive – limba şi legea – Nicolae Feier face un pro domo pentru limba străveche a tracilor, declarându-ne veri buni cu grecii, latinii, germanicii, armenii şi slavii. Legea strămoşească sau obiceiul pământului trebuie păstrate cu ardoare la fel ca belaginele – codul de legi divino-umane ale monoteismului ascetic, promovate timp de milenii de către călugării pileaţi proveniţi din casta preoţească a bessilor, cei care i-au convins pe strămoşii noştri să se închine unicului Dumnezeu. Declarând răspicat că strămoşii noştri, machedonii traci din sudul Dunării, sunt primii creştini din Europa, Nicolae Feier vorbeşte despre creştinismul stră-românesc altoit cu uşurinţă pe învăţătura leviţilor tuturor tracilor, aşa cum îi numeşte părintele Stăniloaie pe preoţii traci. „Dacă noi, românii, am marcat decisiv cu ceva ISTORIA UNIVERSALĂ, am făcut-o prin Sfântul Dionisie Smeritul (Exiguul), în anul 530 d.Hr., cel care a instituit ERA CREŞTINĂ”, declară părintele Feier.

În anii 1456 - 1469 exista un episcop cu numele Macarie, care „sfinţea preoţi pentru Ardeal şi Ungaria”, cu reşedinţă într-o mănăstire din Galaţii Bistriţei. El era continuatorul unei vechi tradiţii eclesiale ortodoxe, bizantine, numită horepiscopat stavropighial, având ca punct central Biserica Romanică de la Herina, construită după părăsirea cetăţii daco-romane de la Sărăţel din pietrele şi cărămizile acesteia. Fiind distrusă de către tătari în 1241, această străveche biserică a fost reconstruită de către saşii veniţi aici ca „hospites regio”. Se spune că episcopul Macarie este un ucenic al Mitropolitului Moldovei şi la îmbrăcarea schinei monahale a luat numele protectorului său, aşa cum a făcut patriarhul Elie Miron Cristea care, după mamă era şi el din Galaţii Bistriţei şi care a luat ca nume de monah numele Mitropolitului Ardealului, Miron Romanul. Lângă biserica monument istoric din Budurleni se află o cruce cu caractere greceşti, pe care se află inscripţia Kir Macarie. Despre Galaţii Bistriţei, cercetătorul Nicolae Feier spune că are numele legat de cartierul Galata din Bizanţ sau de provincia Galatia. Legat de episcopii din mănăstirile străvechi ale Ţării Bistriţei, o altă ipoteză este desluşită în această carte despre episcopul Ioan Layr, primul episcop de Vad care, se pare, că a avut primul său scaun episcopal în apropierea Cetăţii de la Sărăţel, în schiturile fostei mari mănăstiri bizantine, preluată de saşi şi catolicizată. Din moment ce episcopul ducea tratative la faţa locului cu patriciatul săsesc, în 1523, pentru dreptul de reconstruire a unor mănăstiri. Un alt episcop, Anastasie, conducea, în 1529, oştile lui Petru Rareş împotriva cetăţii săseşti Bistriţa, reuşind, la 11 noiembrie, un armistiţiu şi predarea cetăţii. El se autodefinea episcopul Anastasie din Vadul ungurean, Vadul fiind sub jurisdicţia Cetăţii Bistriţei.

Cartea este un punct de sprijin pentru toţi cei care iubesc biserica strămoşească, instituţia pe care s-a întemeiat neamul nostru românesc.

O lucrare în care sunt explicate toponimiile bizantine ce abundă în spaţiul din jurul cetăţii daco-romane de la Sărăţel-Domneşti. O monografie ce merită aşezată în rândul cărţilor de istorie şi religie.