Ludovica și mănușile de mătase neagră ale Americancei

Așteptam cartea asta de ceva timp, din drag pentru autoarea sa, Ana Pop Sârbu, o poetă rafinată, modernă și care experimentează metafora ca pe un material nou, compozit. Citindu-i poemele din cărțile publicate până acum, am avut revelația unui spațiu în care până și imaginile cele mai comune prind contur într-un registru de cascadă ce nu se prăbușește, urcă muntele înspre cer. Așteptam cartea de față, intuind  că voi găsi în ea note autobiografice, și  eram aproape sigură că va fi un roman, dacă nu de senzație, va fi o carte menită să restituie valorile unei lumi rurale transilvane, pe care, în parte, o cunoșteam, o trăisem și eu, lumea care  se șterge, se duce de pe fața pământului.

Mărturiile  scrise sunt documentele de identitate care mai rămân.

 Am fost surprinsă, fascinată, de tehnica colajului și cea a dialogului mai mult sau mai puțin imaginar, care atrage, ne face să interacționăm, aducând în planul secund memoria noastră personală.

 Autoarea  are forță narativă nativă, știe cum să-și dozeze discursul și sunt sigură că indiferent de forma de exprimare aleasă pentru această lucrare, tot ar fi dat dovadă de profesionalism, de seducție literară. Ana Pop Sârbu scrie cu fantezie, simț artistic perfect controlat, convertind  nu o dată banalul  cotidian în mostre lirice lăudabile.

A.P.S. este analitică și conștientă de faptul că satul transilvan, autentic , cel din urmă cu peste  cincizeci de ani, nu ar  mai stârni interesul generațiilor ce-și întind antenele culturale înspre Occidentul cosmopolit, dacă  forma cărții ar fi una clasică, șablon.

Poate și pentru că  introspecția venită dinafară, se sincronizează perfect cu ritmul interior al scrisului său, autoarea a ales  ,,duetul,, , un dialog incitant între două doamne ce au în spate povara amintirilor comune, dorința de-ași  regăsi rădăcinilor. Copilele ce umblau odată descuțe prin colbul uliței, acum sunt la maturitate, citadine rafinate, recunoscute ca elite  în  sfera profesiilor lor importante,  sunt ( și) unse de Dumnezeu cu darul frumosului, al creației.

 Ludovica și Petra, cele două cotiledoane ale unei singure semințe, au fost calibrate, să spunem așa, pe aceleași valori morale, principii pe care  nu le vor călca în picioare niciodată de-a lungul vieții, nu vor face compromisuri. Două destine aparent gemene, dar care se completează frumos în demersul lor de-a reconstrui un album de familie.

LUDOVICA, cartea  semnată de Ana Pop Sârbu, este ca un scenariu  de calitate.  Decorul:  casa  părintească. Acțiunea: Întorcerea ,, fiului risipitor,, preatârziu pentru ca  tatăl să mai fie în viață, să taie  vițelul cel gras.

Doar locurile și lucrurile mai au memorie, și ele, cele doua femei într-o îngemănare perfectă, pentru ca povestea celor ce au fost să reînvie, să se deruleze.

 Ludovica și Petra, stau de vorbă. Nu este o artă a conversației. Autoarea nu își propune să meargă pe firul vieții personajelor. Nici să facă filosofie academică.

 Este o rememorare a primei copilării, a adolescenței, un motiv perfect pentru a scoate din uitare chipuri de oameni, datini, locuri și a readuce în vocabularul cărții, cuvinte, regionalisme, arhaisme, deja scose din uz, dar care pronunțate cu accentul de altădată, sunt ca mirodeniile, exotice.

Bunica Maria, Americanca, este personajul cu cea mai mare putere de atracție, fascinează prin aura aventurii, prin curaj, hărnicie și  lecții de viață, a reușit  în două lumi, una veche, alta nouă. Bunica Maria a îndrăznit și s-a luat de piept cu America, a muncit pe brânci, a adunat bani  cât să revină în satul ei din Ardeal, să cumpere jugăre de pământ, vite, să-și facă casă mare, cu obloane  la ferestrele dinspre uliță.

 Bunica Maria și mama Eleonora sunt mereu prezente în memoria autoarei, personaje  defel fictive, și amintirea lor dă un sens  distinct cărții. Personajele din amintiri sunt nepipăibile, ca lumina hibernală  ce se strecoasă pe sub ușă și încălzește odaia bolnavului.

Întorcerea în timp se face  aproape magic.  Revenirea în spațiul natal are loc în sâmbăta morților, și simbolurile creștine cele mai multe, dar și păgâne ( vezi șarpele casei) sudează decupajele verbale, modernismele și prețiozitățile unei conversații ce alunecă adesea spre falia culturală, în contrapunct  cu simplitatea vieții rurale de odinioară.

Dialogul nu lâncezește, este sprințar ca un joc de șotron, se trece de la o imagine la alta, de la o poveste  la un spațiu nou, și gesturile lor devin parte din întregul care se contrează, prinde carne, respiră. Ludovica are grijă ca povestea ei să nu-și piardă ritmul, nu lasă narațiunea să  băltească. Deși descrie  detaliat și în cunoștință de cauză, o seamă de obiceiuri , este atentă cu dozajul în pagină.

 Autoarea intuiește, știe că este nevoie de un liant, si o face  profesionist, rupând ritmul cu un ,,joc pe cuvinte,,. Jocul acesta revine  salvator de câteva ori, dar nu este doar tehnică scriitoricească, este o consolidarea a cărții prin justapunere a ideilor de creație, spontane, peste negura timpului care e rece, grea ca mormântul.

Interesantă și avangardistă mi s-a părut apariția străinei, care intervine din cu totul altă dimensiune, aceea doare le  strigă doar din uliță, nu le salută, nu le zie pe numele mic, doar se interesează de un loc în care ar putea fi crucile cimitirului. Nici străina nu are nume. Nici vârstă.

 Real și ireal. Fâșii din timp, portaluri între ei și noi,  și poate, entități care vi din galaxii imposibile doar în ziua aceea. E ziua morților.

 Ludovica/Petra deapănă amintiri comune, își aleg , ca dintr-un album de mucava, subiecții.

|Taina plutește în aer, Crăciunul de altădată, iernile cu zăpada până-n genunchi , anotimpurile din copilăria Ludovicăi, sunt imagini convingătoare, așa cum este și cufărul cu comorile Americancei. Mănușile de mătase neagră, pălăria din pai de orez, bluza cu mâneci scurte dar  largi... sunt  piesele de rezistență ale unei garderobe ce și-a făcut veacul. Cufărul Americancei și comorile lui bănuite o fascinaseră pe fetița Ludovica. Timpul, timpii nu mai au importanța dată de oameni.  Amintirile  sunt reconstituite la fața locului. Oamenii, sentimentele, drumurile, podul șurii, colegii de liceu, zăpezile din fundul grădinii, și iarăși...cufărul ranforat cu benzi de oțel din Clivenland, Ohaio, America...

 Fetița de dedemult a rămas cu năsucul lipit de sticla rece a ferestrei, așteptă trecerea trenului de la Lechința spre Murăș. De data asta mocănița întârzie.  Pe ștrecul de atunci, a năpădit iarba porcească. Ludovica/Petra și casa bătrână, grajdul fără vite , porumbeii pe cuiburi... sunt mostrele încă palpabile, dar atât de fragile, a lumii pe care i s-a prefirat printre degete în timp ce ea , Ludovica,  a ales să scrie un alfel de act de identitate a familie sale.

Real, imaginar, o devălmășie ce se structurează cu de la sine putere, și...iar se dezintegrează, așa ca jocul bărbuncarilor, joc fecioresc în care fetele nu aveau voie să intre.

Viață. Moarte. Viață. Continuitate...

 Aproape că se aude disperarea țăranului căruia îi moare vițelul în grajd, și ...iar Americanca aia, o adevărată Vittoria Lipan, o femeie care leagă și dezleagă  rosturile familiei. Îi pasă de lumea în care se învârte.

Cartea  Anei este un  tărâm pe care  ni-l putem asuma fiecare dintre noi, cei care am păscut miei și mânji prin iarba udă de ploaie. Un loc din care, odată ce am terminat de citit, putem pleca, convinși că ne vom reîntoarce cândva, și, la fel ca străina rătăcită pe ulițele satului natal, vom întreba cu ochii-n pământ:  N-ați văzut, n-ați auzit de locul unde cresc crucile părinților, moșilor, strămoșilor noștri?

Felicitări, Ana!