IN MEMORIAM TUDOR JARDA (11 febr. 1922 – 14 aug. 2007)

L-am cunoscut târziu – era moşneag,
Doar ochii mai păstrau aprinse căutări;
Privea lumea din sat, prin cântecul cel drag –
Tezaur rânduit în multe prelucrări.

Frumoase hori şi limpezi ca apele de munte -
Le-a adunat maestrul în magica-i desagă,
Cei iubitori de cântec în pace să le-asculte
Şi viaţa să le fie, pe Ilve, mult mai dragă.

Dacă asculţi o horă, de-a noastră - „De strigat”
Ori line hori de joc – „De amăgit”,
Nu poţi să nu fi mândru, că te-ai născut la sat,
Un sat cum rare sunt, din câte-am întâlnit.

Un sat care avea, pe poliţe de brad,
Aleasă zestre adusă de fii ce-au răsărit
În Leşul de sub munte, de carte cu mult drag,
Lumină aducându-i, la timpul potrivit.

De pomenire, vrednică în veci, rămâne
Întâiul dascăl ce-a-nfiripat un grup
De cântăreţi aleşi de cântece bătrâne;
Dovadă, peste vreme, e poza de sub nuc.

Leon Leonte rămâne întâiul dirijor,
Şcolit, la vremea lui, în şcolile străine;
S-a-ntors în Ilva Mare dascăl poruncitor
Şi-n Leşu trecea dealul, spre-a împlini ce-i bine.

Doar cântece de grup şi al bisericii cântec -
Au fost atunci cântate, în chioşc şi în anvon,
Urmându-i lui Leon alţi dirijori cu suflet,
Până avut-a Leşul şi parte de un DOMN

COMPOZITOR cu drag de tot ce-i ţărănesc –
În cântec, în culoare, în sfântul strai străbun,
În sfintele bucate pe care le gătesc
Femei cu trupuri coapte la umbră de alun.

Părea de-al lor - născut acolo-n sat,
În mândrul port curat şi alb cum e lumina,
Rostind vorba în grai – în graiul cel lăsat
De bunii şi străbunii ce-n lut îşi duc hodina.

La cântec s-adunau sătenii în şirag,
Uitând de lucrul casei ş-a vremilor povară;
Sub pavăza de dascăl dibaci, cântau cu drag,
Purtând şi bucuria că-s cei mai buni din ţară.

Cei vârstnici, câteodată, aduc în vorba lor
Poveşti din vremuri duse alăturea de Jarda,
Când oala cu găluşte fierbea într-un cuptor
Şi butea cea cu vin o deschideau cu barda.

Şi, încălziţi de cântec de-alean şi de jinars,
Se adunau şirag bărbat lângă bărbat,
În dansul din bătrăni condus către hăitaş,
Să-şi răcorească trupul de dor înfierbântat.

Şi iar se întorceau lângă cuptoru-ncins
Şi zăboveau, o vreme, la oala pântecoasă,
În trişcă, pe-ndelete, se apucau de zis,
Până când zorii zilei se strecurau în casă.

Polog picau apoi, de-a valma, pe un pat
Împrospătat de gazdă cu fân mirositor
Picat din gura coasei, de fete adunat,
Pentru hodină bună şi vis prevestitor...

Acele vremuri sfinte sunt duse pe vecie.
Rămân de-acum poveste cuprinsă într-o carte,
S-o afle cititorul care ar vrea s-o ştie
Şi el s-o povestească, la alţii, mai departe.