Mihai Pavel Ivan, un om…cât un sat

Există in viața unor comunități oameni providențiali, ale căror fapte se răsfrâng ca niște aripi protectoare asupra tuturor. Fie că sunt învățători sau preoți, țărani simpli sau școliți, prin tot ceea ce fac, se pun in slujba aproapelui, dintr-un resort al inimii numai de ei știut.
Cu peste 30 de ani in urmă, aveam sa cunosc într-un sat binecuvântat din inima Ardealului un astfel de om, în jurul căruia au gravitat toate evenimentele importante ale satului Posmuș, aruncat de mâinile Creatorului într-o zonă ce i-ar lăsa invidioși pe marii pictori ai lumii care au încercat sa recreeze frumosul in pozele lor.
O astfel de disponibilitate de a fi in slujba fiecăruia, constituie, mai ales după 1989, o , mai ales ca trăim intr-o lume dominată de individualism rece și perfid. De aceea, “șefu’” sau “domnu’ Mihai” sau pur și simplu “Mihai” se grăbea să-i ajute pe toți, chiar și pe cei care îl dușmăneau sau îl vorbeau de rău. Știa că in fața necazului nu mai e loc de “puneri la punct” și devenea primul dispus să ofere o mână de ajutor.
Satul românesc, printre alte vorbe înțelepte, a găsit și pe acestea: “om de ajutor” sau “om pe care te poți baza”. El a fost întruchiparea a ceea ce am zis mai sus. Nu-l animau războaie revanșarde, nici răutăți meschine, ci avea dorința de a face bine atât personal cât și comunitar.
In anii din urmă, frumoasa bisericuță din Posmuș îi primea rugile și aștepta bunăstarea ei prin construirea unei capele mortuare, in imediata ei apropiere. Și dacă odinioară Mozart scria ultimul “requiem” fără sa bănuiască că i se va cânta la înmormântarea sa, așa și el se preocupa de locul cel din urmă - capela mortuară - fără să bănuiască că acolo își va odihni întâi el trupul, înainte de Marea și Înfricoșătoarea întâlnire cu El.
De acum încolo satul va fi mai pustiu pentru că dirijorul a plecat Dincolo. Cei rămași- oameni integri și talentați se vor descurca să ducă partitura vieții până la sfârșit, mai bine sau mai rău.
Peste el va veni, implacabil, toamna uitării, va reveni in amintiri soldate in duioșia lacrimilor.
Dar sufletul lui generos va înfrânge bezna morții și îi va spune Milostivilui Dumnezeu să-i dea porunca sa slujească și acolo sus oamenii:
“Acum, că ne-am întors, ne iartă
Ce altă slujbă ne așteaptă, Tată ?”
Pr. Prof. Stelian Spînu