Mircea Gelu Buta: Gérard Depardieu, despre „Rugăciunea inimii”

Autor: Mircea Gelu Buta[1]

Actorul francez Gérard Depardieu a lansat, la sfârșitul anului trecut, în colaborare cu scriitorul Lionel Duroy, un volum autobiografic, intitulat „Ça s'est fait comme ça”, construcție idiomatică, ce poate fi redată în traducere liberă: „Aşa a fost să fie”. O carte despre viața acestui mare actor al lumii, atât de teatru, cât și film, nu poate fi decât atrăgătoare. Altul este însă motivul pentru care ne aplecăm asupra ei. Este vorba despre rândurile pe care le conţine despre „Rugăciunea inimii” şi despre „Povestirile pelerinului rus”. Înainte de-a ajunge acolo, să spunem câteva lucruri despre viaţa lui Gérard Depardieu, aşa cum reiese din amintirile sale, povestite într-o franceză vorbită, frustă, expresivă, pe care autorul a deprins-o în copilăria şi adolescenţa sa de copil al străzii.

Născut în anul 1948, într-o familie săracă din cartierul Omelon al oraşului Châteauroux, Gérard Depardieu și-a petrecut mai mult timp pe stradă decât la școală, pe care a abandonat-o la vârsta de 13 ani. Bunica lui locuia la capătul pistei Aeroportului Orly, unde lucra ca femeie de serviciu. Acolo își petrecea vacanțele și îi plăcea tare mult să asculte anunțurile, precum: „«Cursa cu destinația Rio de Janeiro»... Fir-ar să fie, uite că ăștia se duc la Rio! Și mă duceam să mă uit... «Avion la aterizare din direcția!...» „Vedeam toate orașele lumii prin cei care treceau prin fața ochilor mei: Saigon, Addis-Abeba, Buenos Aires... ”[2].

La 16 ani, Gérard Depardieu a plecat din Châteauroux la Paris, unde a studiat actoria, îndrumat de Jean-Laurent Cochet. În anul 1986, numele său a început să fie cunoscut pentru performanța avută în rolul unui fermier cocoșat din filmul „Jean de Florette”. Câțiva ani mai târziu, va câștiga un „César” pentru rolul din „Cyrano de Bergerac”. A făcut roluri memorabile, interpretându-l pe Rasputin sau pe abatele Donissan în ecranizarea romanului „Sub soarele lui Satan” de Georges Bernanos.

Cu câțiva ani în urmă, Gérard Depardieu s-a hotărât să nu mai trăiască în Franţa,  stabilindu-se în Rusia, explicând gestul în felul următor: „Nu eu sunt cel care părăseşte Franţa, ci francezii se părăsesc pe ei înşişi. Au pierdut simţul libertăţii, gustul pentru aventură, şi-au pierdut auzul, mirosul, nu mai ascultă muzica adusă de vânt, ca aici în Kazahstan, unde poţi auzi fetele tinere cântând de la un sat la altul... Au pierdut simţul vieţii, al fericirii, s-au lăsat treptat învinşi de acest flagel, acest cancer – frica – şi trăiesc de-acum în frica a ceea ce ar putea să li se întâmple mâine; le e frică de orice”[3].

Iată acum, tot în traducere, şi pagina care, în calitate de creştini ortodocşi, ne poate interesa şi surprinde plăcut: „Oare cine mi-a vorbit prima oară – se întreabă Gérard Depardieu – despre «Povestirile pelerinului rus?». Cred că încă în vremea când am devenit adolescent, pierzându-mi darul vorbirii, mă agăţam de-această carte veche ca de o mână întinsă care avea să mă salveze. Dar oare am citit-o eu atunci cu adevărat? Nu, nu cred, abia mai târziu am citit-o, însă cineva mi-a vorbit despre ea şi i-am înţeles mesajul. Pelerinul anonim, autorul acestor «Povestiri», vrea să se conformeze poruncii Sfântului Pavel: «Rugaţi-vă neîncetat!». Şi se întreabă cum poate ajunge să facă lucrul acesta, oprindu-se pe la mănăstiri şi biserici în timp ce străbate nesfârşita Rusie; aşa înţelege că pentru a-şi atinge ţelul, trebuie să repete la nesfârşit: «Doamne, Iisuse Hristoase, ai milă de mine!»”[4].

În pasajul de mai sus, Gérard Depardieu pomeneşte de o „carte veche”, „Povestirile pelerinului rus”, pe care, în urmă cu aproape o sută de ani, emigranţii ruşi albi, odată cu refugierea din faţa revoluţiei roşii, au adus-o în Occident. O carte în care sunt lăudate, pentru viaţa lor duhovnicească, mănăstirile din Basarabia; un opuscul socotit un rezumat al „Dobrotoliubiei” (Filocalia Rusă). Tradusă în limba franceză, „Povestirile pelerinului rus”, aşa cum se ştie, a ajuns şi la noi, în epoca interbelică, şi a început să fie citită, în anii ʼ40, de unii dintre intelectuali, îndeosebi de cei care frecvectau „Rugul aprins”. După prăbuşirea regimului comunist, la începutul anilor ʼ90 ai secolului trecut, prima ediţie românească a „Povestirilor pelerinului rus” a fost înfăptuită de preotul Nicolae Bordaşiu, după textul francez. Câţiva ani mai târziu, călugărul basarabean Gheorghe Cruceada dă prima traducere românească, direct din limba rusă, a acestei cărţi celebre, asumată şi de Gérard Depardieu, care, rememorându-și propriul pelerinaj, presărat de rătăciri, ocolișuri, drumuri închise și succese, descoperă, în pragul maturității, neîndestulătoarea trăire a harului. În cele din urmă, după cum singur mărturisește, s-a întors spre Biserică, întrucât nu-l găsise niciunde altundeva.