Mircea Petean - POEMELE ANEI - de la Borşa în Liguria -

Iubirea pe care o căutăm cu toţii, după cum ştim, se află în interiorul nostru. Ea este în genele noastre, nu trebuie învăţată, este în natura noastră, iar corpul nostru emoţional ştie pe ce frecvenţă vibrează Iubirea. Oamenii pot avea un corp emoţional care a uitat frecvenţa iubirii atunci când nu Îl accesează permanent pe Dumnezeu.

Când noi, ca fiinţe umane, Îl punem pe Dumnezeu pe primul loc, El fiind în interiorul nostru, ajungem la Iubire. Iubirea de Dumnezeu nu se învaţă, este înnăscută.

În funcţie de felul cum şi-a trăit un om copilăria, de felul cum a fost educat în familie şi societate se naşte şi se manifestă Iubirea ca îndrăgostire, ca Iubire adevărată pentru viaţa de cuplu, Iubire ce este deosebit de importantă şi determinantă pentru destinul omului.

Medicul Alexis Carrel a spus: „Omul are nevoie de Dumnezeu aşa cum are nevoie de oxigen.”. Noi spunem: Omul are nevoie de Iubire în căsătorie aşa cum are nevoie de oxigen.

Când am citit opera POEMELE ANEI, dar şi la finalul lecturii volumului CARTEA de la JUCU NOBIL, o altă lucrare magică a poetului Mircea Petean, am scris pe marginea paginii gândul venit ca o rază de lumină în mintea mea:

- Sunt poezii ca nişte sublime poveşti, cartea ne dezvăluie o lume povestită cu inima şi sufletul şi dăruite generos. Întâlnim în aceste poeme, şlefuite cu migala artistului ce a lucrat nu ca pentru oameni, ci ca pentru Domnul, următoarele: descrierea locului copilăriei-Jucu, Iubirea, căsătoria, venirea copilului pe lume, momente casnice, dar şi aspecte din viaţa social-politică înfăţişate criptic şi cu metafore neobişnuite. Poemele lui Mircea Petean, artistul cu o minte deschisă, îndreptată spre problemele lumii, ce sunt povestiri, poveşti sau basme în vers alb, modern, descriu însăşi Viaţa poetului. Superb! -.

Vom vorbi doar despre cele 115 poezii grupate în cartea POEMELE ANEI, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2007, volum ce ne dezvăluie o idilă dublată de o asumare conştientă de destin în cadrul evoluţiei fiinţei umane ca transmutaţie pe trei planuri a nunţii, drama creaţiei şi misterul mântuirii cu rol vindecător.

Splendoarea creată de Dumnezeu este aceea că, fiinţa faţă de care se naşte Iubirea ca îndrăgostire în inima omului preexistă, pentru unii oameni, dinainte de a fi cunoscută fizic, direct. Credem că numai omul treaz, conştient de sine, şi cu mintea la Dumnezeu poate presimţi o anume predestinare pentru o iubire adevărată, dacă acesta este Destinul lui.

Mircea Petean ne spune:

„Primul poem al Anei l-am scris încă înainte de-a o cunoaşte; aşteptam apariţia ei şi poemul cu pricina poate chiar să-i fi grăbit apariţia, cine ştie?”.

Dumnezeu a născut Iubirea în inimile celor doi îndrăgostiţi, Ana şi Mircea Petean, şi astfel, s-au unit devenind o singură fiinţă, ieşind din singurătate.

De aceea s-a spus: „Iubirea este efortul suprem al fiinţei pentru a ieşi din singurătate.” (Gabriele d’Anunzio) şi că, „Nu există decât o singură suferinţă, aceea de a fi singur(Paul Evdokimov)”.

Scrisă pe parcursul a treizeci de ani de căsătorie, cartea POEMELE ANEI, autor Mircea Petean, este un elogiu adus Iubirii conjugale angajate în cea mai mare sacralitate a existenţei umane – Sfânta Familie.

Iată versuri frumoase în care autorul descrie momentul sublim al vieţii sale:

„m-ai urmat fără ezitare atunci

când am tăiat vad în valurile copilăriei

nu mai e singur – şuiera vântul

zeii s-au privit a nedumerire

(căzuseră deja în dizgraţie)

soarele s-a întunecat o clipă

clopotele văii băteau a uimire

în casa cu acareturile curtea şi grădina alor mei

se agita o mare de voci

te-ai strâns în mine privind cu teamă prietenoasă

în liniştea care s-a lăsat

plopii îşi scuturară frunzişul

aidoma unor steaguri de nuntă

era limpede –primeam încuviinţarea ieşirii din singurătate-

erai adoptată”

Deci, la Mircea Petean întreaga natură a încuviinţat unirea cu iubita şi, privind în urmă vedem că totul a fost de bun augur, din moment ce întâlnirea celor doi, ţinută minte cu precizie: „Ne-am cunoscut în sfânta zi de 27 octombrie 1977, la Borşa”, este vie şi azi, când, cei doi privesc cum rodul iubirii lor, Ştefana, a întâlnit iubirea ce a rodit la rândul ei, şi, Daria, nepoţica lor, îi luminează pe drumul acestor ani de amiază a vieţii.

Cât este de frumoasă această prelungire a generaţiilor de oameni!

Poemele relevă cum imaginaţia angelică slujeşte legea cosmică a atracţiei şi Poetul-soţ comunică soţiei într-un limbaj spiritual şi simbolic Iubirea sa. Iată o deosebită descriere a iubitei:

„de cum te-ai apropiat

înaltă şi dreaptă smerenie –

cu adevărat fiinţă născută

în ţara celor o mie şi una izvoare

purtând pe frunte însemnele pădurii”

Garabet Ibrăileanu spunea: „Erotismul este piatra de încercare pentru distincţia sufletească a unui scriitor”. Ei bine, am putea spune că Mircea Petean are o mare parte din operă dedicată iubirii erotice, dar toată exprimarea este de o nobleţe şi delicateţe aparte. Cu adevărat, regăsim în exprimarea sentimentelor sale o rară distincţie sufletească. Pe bună dreptate spunea Irina Petraş, vorbind despre scriitorii vii din generaţia sa literară, următoarele cuvinte:

„Mai tânărul Mircea Petean e un personaj luminos al Clujului: când te întâlneşte, pare gata să-ţi asculte minunile, lumea cea largă e, cumva, neîndoielnic, a lui, locuieşte într-o acasă vastă, unde celălalt e oaspete de seamă, dar şi ciudăţenie de cercetat cu întrebări lăturalnice şi pe lăturiş. Pare să nu ştie nimic şi totul în aceeaşi clipă.”

Ştim că bărbatul a fost întotdeauna înclinat să poetizeze femeia şi să rămână un incorigibil romantic. Nu uităm splendidele poezii scrise de-a lungul vremii pentru iubite văzute doar odată sau de mai multe ori, cu care poeţii nu s-au căsătorit, ori au avut menaj comun, şi am aminti doar câţiva bărbaţi a căror opere au străbătut veacurile: - Dante Alighieri, cel mai de seamă poet al neolatinităţii, care a văzut-o pe Beatrice Portinari când avea doar nouă ani şi pentru care, în inima sa, s-a aprins o dragoste înflăcărată ce nu s-a stins niciodată, dar nu s-au unit fizic nicicând; -Francesco Petrarca ce descrie omul îndumnezeit prin Iubire, iar iubirea sa pentru Laura îi oferă posibilitatea de a oglindi în poezie întreaga istorie şi zbucium al unui suflet omenesc; -Goethe cu a sa Elegie de la Marienbad scrisă când Ulrike i-a refuzat cererea în căsătorie şi, când geniul său s-a aplecat asupra suferinţei sale cumplite. Pentru că nu a găsit mângâierea durerii sale în cele pământeşti, L-a chemat pe Dumnezeu în ajutor şi astfel, dintr-o profundă emoţie, a creat acest poem extraordinar pe care într-o zi de 27 octombrie 1823, după multe distilări, l-a încredinţat spre lectură publică, „ca pe un lucru sfânt”. Goethe, îmbolnăvit de dragoste la şaptezeci şi patru de ani, pentru o tânără de nouăsprezece ani care l-a refuzat, s-a salvat prin scris. Din uriaşul elan al emoţiei profunde a revărsat versuri cristaline, purificate miraculos de propria sa întunecare a minţii, minte ce s-a limpezit şi a creat o operă nemuritoare pentru că a ridicat privirea la Cer, la Dumnezeu.

Exemplele ar putea continua, dar revenim la această bijuterie de carte trăită şi scrisă în zilele noastre, POEMELE ANEI, în care avem descrisă Iubirea dintr-o căsătorie îndelungată şi reuşită. Vă propun să citim un poem ce reprezintă un crâmpei din splendoarea comunicărilor conjugale dintre cei doi soţi:

„am de gând mai târziu –

poate la vremea memoriilor – de-om trăi

să public preţioasele tale indicaţii şi sarcini

scrise pe foi de caiete cu linii sau cu pătrăţele

studenţeşti sau şcolare

cu 48

100 sau 200 de file

pe reţete

pe reţipişe

pe cutii de chibrituri

pe şerveţele

şi urmate de mine întocmai

ieri de pildă citesc -

nu mă aştepta prea devreme

sunt pe teren

culeg folclor(citeşte veşti) de pe la cucoane

în altă zi -

Ştefana e cu mine

descurcă-te singur sunt supărată pe tine

iar azi -

aspiră

mănâncă dacă ai chef

ai poeme tranşate în frigider

şi totuşi

am întâlnit şi români fericiţi”

Vedeţi, Mircea Petean a scris poemul de mai sus pentru a da un imbold tinerilor pentru căsătorie, ei văd, astfel, că viaţa nu e chiar aşa de grea în cuplu, dimpotrivă, un soţ poate ajuta în gospodărie conform ceriţelor soţiei (mai ales dacă aceasta are umor când scrie bileţele) şi să transforme totul în artă!

Întors din călătorie, autorul descrie întâlnirea cu soţia, versuri din care transpare minunea Iubirii dintre ei:

„[...]

acolo stăteai într-un colţ în dreptul ferestrei

aşezată pe-un jilţ lucrat de sculptorul Maitec

am căzut în genunchi cu capul în poala ta

Ana – ai părul sur de la colbul drumurilor – ai zis

m-am uitat la chipul tău luminat de o uriaşă tandreţe

apoi am aţipit pe loc cu capul în palmele tale

o pată de lumină albastră îţi străjuia veghea

ştiu acum o să doarmă somnul de cinci minute al poetului

ai zis în sinea ta mângâindu-mi fruntea şi tâmplele

brăzdate de albiile unor râuri de mult secate

în care îţi contempli chipul -

un chip de frăgezimi curate-preacurate”

În cuvintele de mai sus, vedem soţia ce are frumuseţea trupului înjugată cu virtutea sufletului pentru a menţine dragostea în căsătorie, pentru a menţine universul material învăluit în taină, Taina Casătoriei.

Deseori în cartea POEMELE ANEI vedem poeme ce sunt create din dialogul soţilor.

Dar o soţie îl mai şi ceartă pe soţ pentru a-l energiza, dar nu ţine mânie îndelungată, (să nu apună soarele peste mânia voastră, ne spun Scripturile) iar el, ştiind asta, nu uită nici o clipă de faţa ei luminoasă, iubitoare:

„exigentă furioasă pedepsitoare ai fost cu mine

cel căzut în balta lenei

în zoaiele indiferenţei

ori în arşiţa tăgadei

dar niciodată mai mult de trei zile

sfânta ta mânie nu a durat

trag nădejde că nu altfel se va întâmpla şi-acum

când – uite – a trecut deja o zi de când ai plecat

iar eu după lumina feţei tale mă rotesc neîncetat”

Mircea Petean s-a aşezat în Iubire ca un soldat, dar nu pentru satisfacerea stagiului militar, ci pentru a apăra dragostea şi familia pentru totdeauna.

Parcurgând poemele fără să lăsăm cartea din mână, vedem cum, prin harul poetic cu care l-a înzestrat Dumnezeu, Mircea Petean ne poartă prin cei 30 de ani de căsătorie sfântă.

În poemul Ana în Liguria (scris în 5 septembrie 2007), întâlnim, descrisă superb, continuarea Iubirii celor doi, Ana şi Mircea, în Iubirea dintre fiica lor şi soţul ei:

„[...]

un tânăr ligur

un tânăr matur

nu e singur

şoptesc pinii

cine zâmbeşte

cine păşeşte

alături de dânsul

e fiica munţilor

[...]

iar brazii stejarii fagii şi molizii

o strigă pe nume – Ştefana –

sar pe ţărm împreună

ţinându-se de mână

sunt făcuţi unul pentru altul”

Şi când POEMELE ANEI ajunseseră la oameni, graţie luminii tiparului, perechea veterană, anunţa că perechii tinere i-a adus rod Iubirea. Bine ai venit Daria!

În cele Câteva cuvinte lămuritoare de la începutul cărţii POEMELE ANEI, Mircea Petean ne spune cum a luat decizia de a se căsători: „ am căzut de comun acord că unul în afara celuilalt nu putem trăi, drept care am renunţat subit la gândurile de sihăstrie, care mă cercetau cu oarecare insistenţă”.

Cuvintele de mai sus ale autorului au făcut în mintea mea conexiunea cu un text admirabil al lui Olivier Clément:

„În nevoile şi dezordinea vieţilor noastre, iubirea adevărată impune, ca şi monahismul, dar într-un fel mai smerit şi aparent mai banal, asceză şi sfinţenie. Ea implică atât la bărbat cât şi la femeie chiar şi „monahismul interiorizat”[...], acea singurătate bună, pe care fiecare trebuie să o respecte în celălalt pentru a menţine viu sensul alterităţii sale. Numai distanţa permite câteodată să pre-simţim unitatea, singura cunoaştere care permite să adâncim şi să reînnoim iubirea.

Această asceză a iubirii umane îşi află sensul ei deplin în noţiunea de castitate, atât de importantă pentru filosofii religioşi ruşi. Castitatea nu înseamnă neapărat numai abstinenţă, ea înseamnă integralitatea duhului, a inimii-duh, care poartă toată puterea vieţii, a erosului la întâlnirea cu o persoană, făcând din trup nu numai un obiect, ci poezia unei tandreţi adevărate.

Limbajul trupului ar fi un strigăt de neînţeles şi sfâşietor dacă el n-ar revendica adevărata veşnicie, cea care se manifestă în timp, în răbdare, în credincioşie.”

Cartea POEMELE ANEI, fiind o carte Pro-Familia şi o frumoasă operă de artă, este o alternativă eficientă la o permanentă incitare mediatică spre o occidentalizare dizolvantă a valorilor adevărate. Doresc să fie citită de tineri pentru a-i incita să înceapă o frumoasă poveste de dragoste adevărată pe care să o trăiască în cadrul cel mai favorabil evoluţiei spirituale a unui Om, -Familia.

Comentarii

08/05/11 22:54
geanina belei

ti-am citit cartile, unchiule... la recomandarea d-nei invatatoare ana dezmirean...
trebuie sa recunosc ca sunt foarte profunde...
toata stima

25/04/11 00:09

Mă bucur să-l regăsesc pe proful de franceză, pe Mircea Petean, cu care am împărtăşit Moiseiul şi poezia, deopotrivă, oarece vreme în Maramureşul care, iată, l-a luat cu el în fiinţă şi pe care ni-l împărtăşeşte acum/aici în maniera-i originală, plină de lumina şi a amintirilor dar şi a pepitelor care luminează de-acum după această a doua venire a sa de-acolo din măduva fiinţei unde magma Maramureşului se vede că a lucrat creator intru toate cele...
Mă bucur, maestre, să vă regăsesc, măcar aşa/aici, şi nu închei prin a-ţi spune că am multe motive să regreţi pentru faptul de a mă fi certat când ne-am văzut ultima oară (cred, nu ştiu să ne mai fi văzut de-atunci, când am vorbit la "Capra Neagră") pentru faptul de a fi ales să-mi urmez steaua mea (abia intrasem la Jurnalistică, ştii tu...) în nişte condiţii pe care, atunci, nu aveam puterea ca eu să le schimb decât prin frângerea sufletului meu curat de moiseian, de om crescut acolo unde, ştii bine, oamenii nu se-nclină nici măcar sub cele mai potrivnice furtuni !

PS: Dacă-ţi va face plăcere să ne regăsim, te invit pe facebook, IDul meu este Vasile Danci Morosanu, sau cand/dacă ai răgaz pe http://www.morosanforever.blogspot.com
HRISTOS A-NVIAT...

28/08/12 04:18
galetar gheorghe

Minunate aceste poeme de dragoste ale lui Mircea Petean...Fara artificii formale de prisos,folosind un ton direct,de o sinceritate si expresivitate remarcabile,ele probeaza o voce lirica inconfundabila.De fapt,toate poemele lui Mircea Petean se situeaza pe un inalt palier valoric,ele conturand un univers liric bine definit.

23/02/14 19:34
elena dumitresc...

Poeziile lui Mircea Petean,o să le adopt ca pe niște copii pierduți. Ele pot fi scrise cu inima fiecăruia dintre noi, născute dintr-o umanitate fără zorzoane și dulcegării. Acest domn sensibil și-a permis să scrie poeziile la care visam toți,despre intimitățile cotloanelor inimii ca o cardiogramă precisă a simțirilor noastre. Ar trebui să fie citite în biserici,în școli și să fie scrise pe pereții cei mai înalți carpatini. Atunci n-ar mai fi războaie în lume și omenirea ar reînvăța alfabetuliubirii. Sunt mândră să vă cunosc1 Elena Dumitrescu Nentwig

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5