PREZENŢA REVELAŢIEI SAU POEZIA DE LA ORIGINI PÂNĂ LA MIRCEA PETEAN

Mircea Petean afirmă şi confirmă în volumul de poeme ligure, „Catedrala din auz”, Editura Limes, 2012, că n-ar putea şi nu s-ar putea scrie „în absenţa revelaţiei”. Cuprins de-o astfel de trăire până la identificarea cu o cutie de rezonanţă pentru sunetele lumii, ascultate cu sfinţenie ca pe nişte legi eterne, vechi şi adevărate, în care se aud ca-ntr-o catedrală, aşa cum scoica păstrează sunetul mării, ecouri ale poeziei dintotdeauna, de la preromantism la postmodernism, poetul încearcă o întoarcere la vremurile când versul făcea parte din vorbire, din expresia de zi cu zi, când exilaţii intonau, incantau şi scandau trăiri de orice fel - de la bucurie până la revoltă – sub formă lirică şi adevărată, fără a fi ostentativă. Zeiţa mai cântă în poezie, chiar dacă epopeea s-a stins de mult, iar farmecul ei a apus, rămânând „la Răsărit tremurul/ la Apus cutremurul”.

Primind poezia în viaţa trăită, poetul „Cărţii de la Jucu Nobil”, constată că aceasta i-a pus stăpânire pe sentimente, găsind-o ca pe-o altă ipostază a firii, dimpreună cu iubirea, cu credinţa, cu nostalgia: „scriu de câteva ceasuri/ scriu de câteva zile/ scriu de câţiva ani/ dar adevărul e că scriu de mai bine de-o jumătate de secol”. Atmosfera care se degajă acum din poezia lui Mircea Petean este una de linişte, de tăcere, senină şi împăcată , de emoţie specifică înaintea unui zbor spre ţinutul ligur ( cu tot arsenalul de flash-uri biografice, apărute în asemenea situaţii, de desprindere de la locul ştiut, ca şi cum ar pleca sau ar fi luate şi copilăria, şi aroma pâinii de casă proaspăt scoase din cuptor, şi poveştile satului, cu tot cu „rugăciunea inimii”) până la căutarea unei metafore salvatoare, când totul pare a fi un vis, din care se desprind cu greu imagini clare, cât „somnambulismul e pentru lirism dispoziţia perfectă”.

În cele trei fragmente ale cărţii – capitole de viaţă neprefăcută, dar propulsată într-un tărâm al beatitudinii prin cuvânt – „Neaţa”, „Seara bună” şi „Poemele Anei”, se întâlnesc trăiri ce încununează deopotrivă şi opera: aşteptarea la un ţărm de lume, la „Marea liniştii interioare” – „visez la destinul corăbierului care musai c-am fost într-o viaţă anterioară”, gândul că unele lucruri se petrec doar pe dinăuntru, „pe văile şi înălţimile minţii”, „pe aleile însorite ale minţii”, vraja rostirii: „pe măsură ce/ pierdui din voluptatea scrisului/ dobândii voluptatea rostirii”.

„Albul tăcerii” şi „zăpada albastră” sunt mijloace de exprimare plastică a spaţiului ce-l înconjoară pe creator, desemnând liniştea de început, de cuvânt ne-rostit, şi cerneala care acoperă cu semne, litere şi sens, o parte din existenţă. „Biserica ninsă” e ceea ce rămâne, ca o mărturie a trecerii timpului, a aşezării lui în fiinţă: „Lasă-mi Doamne puterea de-a mă bucura” şi „bucură-te suflete bucură-te” anunţă frumoase poeme ale spiritului, psalmi închinaţi vieţii care prin forţa lor expresivă alungă moartea de orice fel. „Catedrala din auz” e o imagine ce se lasă cu greu prinsă în interpretare, explicată, ea poartă cu sine secole de mister al cunoaşterii, ea e o lecţie de ascultare şi respect pentru ce se aude şi trebuie auzit, e grijă de-a nu „strivi corola de minuni a lumii”.

În registru ludic – „tânărul filosof balada pe străzile urbei la braţ/ cu superba estetică” ( de remarcat inventivitatea formării verbului „a balada”), în exerciţii postmoderniste – „sub presiune fierb textele/ ca laptele supele ori ciorbele” ( absenţa virgulei e considerată un fapt evident) sau „viaţa e ca părul din ureche – scurtă şi absurdă”, în dorinţa de a păstra un personaj, pe „Nicanor ultimul om/ expert în nostalgie”, de-a întâlni şi alte figuri stranii în materia poeziei, precum „tânăra care mărşăluieşte singuratică/ şi pare întruchiparea perfectă a oboselii de a trăi” sau „insul surprins în uşa balconului de vizavi – ce se uită la mine/ de după perdea/ cum scriu despre un ins care se uită la mine/ când scriu”, poetul ajunge în locuri departe pentru a planta, a contempla şi a visa lumea ce se transformă după chipul şi asemănarea lumii de poezie.

Câteodată expresia poetică solicită şi o împlinire melodică, ritmată, cu sonoritate baladescă, pornită tocmai din nevoia declarată de auz, în condiţii de bună şi exactă percepere a sunetelor existenţei. Apelarea la rime se face cu maximă circumspecţie, atât cât lasă încărcătura ideatică să nu se destrame uşor: „căderile mele-n abis au devenit – zice estetul - / fastuoase călătorii în cer încetul cu încetul// iar de când femeia zilelor şi nopţilor/ mele m-a părăsit caut preajma drepţilor//...la început de drum viva la vida/ la sfârşit de drum sortida sordida”. Spaniola şi franceza la care apelează poetul pentru a găsi „cuvântul ce exprimă adevărul” sunt secvenţe idiomatice fireşti ale unor rostiri implacabile.

Oricum s-ar numi poemele lui Mircea Petean – „ligune” sună atât de frumos şi exotic, ele sunt, înainte de toate, poeme universale.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5