Nicholas Kazan-Țară Tristă

Un râu, Istoria ne poartă,
Așa, din veac în veac,
Pe unii-n-mare pompă,
Pe alții, ca-pe-un fleac.
Povestea-i-multă; te zguduie,
Te-nvață, ori te uită,
Dar ea-i mai bine spusă,
Molcuț, cu har, or hăituită.
Așa-mi voi spune crezul,
Povestea cum o știu,
Al nostru-lui tărâm,
În vers de jale, trist,
Cu lacrimi de român.
România țărancă-a-fost,
Vioaie, apă de izvoraș,
Dar oarecum grăbită,
S-ajungă la oraș.
Frumoasă, drept crescută,
Cu zestre-n-casă multă
Și bogății mănoase,
Ce alții invitau,
Și ei dădeau târcoale,
Căci mult o mai pofteau.
Dar ocoșă și toantă,
Orgia de război,
Cu ură a prins-o-n hăț,
Un mare, rău dezmăț.
Pofta carnală cu Neamțu-a-purtat-o,
Om vestic, instruit, și tare,
Dar rece, cu lăcomie-n zare.
Războiu-i crunt, și ca orgia,
Te-mbârligă, te-nșală-n pat,
Și iute te-azvârle-n
Marele păcat!
Când vlăguit ajunse Neamțul,
Un altul, viclean și nemilos,
A amăgit frumoasa Românie
În mod fraudulos!
Rusul cu patimă iubește,
Dar tot așa te sfârtecă,
Te domină, te-njosește.
După măcel, orgie de război,
Frumoasa Românie
Din nou s-a deșteptat, cu Estul.
Rusu-i când geniu, când mujic,
Puhoi anarhic vinea el,
Și nesătul.
Mireasă, a noastră țară amăgită,
Cu satu-n lacrimi și obârșia ruptă,
Cu hramul vanitos și beat,
S-a împăcat cu soarta,
Cum i-a fost dat.
Comunismul bărbat n-a fost ,
Cum fost-au-fost bărbați,
Și vraiște-a făcut țara,
Ca cei mai răi argați;
La vorbe bun, la cinste nu,
Un om labil,
Un tată laș,
Nevrednic de nevastă,
Și de al său copil.
Ca o femeie-n floarea vieții,
Țara s-a rânduit din nou,
De-a binelea, cu ai săi copii,
Cu secera, ciocanul,
Pe roși obârșii.
Muncit-au proletarii,
Slogane s-au rostit,
Și-au defilat cu norma,
C-așa s-a poruncit.
Norod s-a ridicat din fostul sat,
Sub talpă de mârlan,
Crezut, iubit de toți, de toate,
Despot ridicol, un tiran!
Ca-n vetrele unde minciuna-prins,
Și rostu-a-șchiopătat,
Cu vorbe-nșelătoare,
S-ajuns la zile aprige, tulburătoare.
Dar foamea și restriștea bune nu-s,
Și-n veci n-au fost.
Iar biata Românie,
Cu țâțe supte și cu poala-n cap,
Nu mai avea tărie.
Când răul rău a fost și hăul hău,
A răbufnit norodul asuprit,
Și biciuit, poporul său.
Și huduitu-l-au pe-al lor tiran,
Cu strigăte, pe trist maidan,
C-așa-i destinul omului ce face rău,
Despot mârlan.
Dar din argați argați se fac,
Și cinstea nu-i a lor,
Ș-așa l-au sfârtecat pe-al lor iubit,
Lider pompos, nechibzuit.
Și cu norodul n-au ținut,
Că îs vătafi, și-au fost hatmani,
Și pusu-i-au pe-ai lor mineri
Să-i bată pe români.
Și istovit-au țara,
Și vlăguită a fost,
De zestre, de mănoase,
Vândută-n cârdășie,
Derivă, pe furiș,
Cu mari ponoase.
Slugoi de rus rușine n-are,
Ba chair ca turcul, grecul,
Cu cruci te-nșală,
În jug mental te pune, și te-nmoaie,
Ca să consacre furtul.
Și țării, roasă de păcat,
Așa îi trece vremea,
Iar zestrea ei, făloasă,
S-a topit, în sfert de veac,
Rușine rușinoasă.
Și dusu-s-au cei harnici, și cei buni,
Cei vrednici, și temerii,
Milioane, în voie neclintită,
Și a rămas o mamă-n loc,
Ființă chinuită.
Că popi îs mulți, copii puțini,
Și vlaga scade iute,
Iar mamele nu spun cum îi,
Că-s slabe, osândite.
Dar păru-i alb, și viața pe pământ
Vai, nu contează,
Când duhu-i amâgit, călduț,
Și mintea-ncețoșează.
Doctor al societății nu-i,
Ca să ne spună boala,
Și țara-i dusă de un val,
Spre beznă, mituri, alandala.
Dar țara scade, rodu-i mic,
Și cât îi bun se duce,
Iar ce rămâne-i neplătit,
Lăsat să se descurce.
Și-n-timp ce hoții fură, popii mint,
Și guvernarea scade,
C-așa fac mârșavii când înrobesc,
Pe cei ce-s cumsecade.
Așa v-am spus povestea mea,
Cu duh și neaoș hram,
Că în zadar mă strădui...
Înebunit, ca Iancu Avram.
Iar mama țară, mamă îi,
Fragilă și-nfricată,
Că încă-un sfert de veac s-a duce,
Până când..., S-a face judecată.