Noblețea sufletească a celui care scrie

Întâia carte de poezii a măiereanului Alexandru Cărbune (actualmente, trăitor în Sângeorz-Băi), „Printre lacrimi” (2023), a fost scrisă după ce a trecut printr-un eveniment tragic în familia sa: pierderea fiului său, Mihai, ajuns la o vârstă matură. Citind-o, m-am convins că poezia poate fi un balsam sufletesc, o alinare și o decantare a trăirilor interioare nedorite de nimeni, adică un fel de exorcizare a durerii care nu are un nume, deși există, cum bine se știe, și răni care nu se vindecă, eventual se cicatrizează și lasă urme mai mult sau mai puțin profunde.

            Cel de-al doilea volum se intitulează „Pe aripile poeziei”, este publicat în 2025 la editura „Napoca Star” din Cluj-Napoca, iar „Cuvântul-înainte” cuprinde citate din: Regina Maria, George Vulturescu, Lazăr Avram și câteva opinii ale autorului despre poezie și scris, în general. „Pentru mine, scrie Alexandru Cărbune, cel mai frumos refugiu a devenit poezia”. (…) „Scriind, poți să te descarci de emoțiile care te frământă”. De altfel, prima poezie, „Cartea mea”, încearcă să fie o ars poetica, pentru el, aceasta fiind „O doină, o simfonie, printre doruri care ard”, de aceea, el nu locuiește singur, ci împreună cu „fiică-sa, doina”, săpând în sine galerii spre ceruri.

            În prima parte, poeziile sale sunt abstrase din viața intimă și  realitatea abrutizată, dar se simte în ele și ecouri din lecturile clasicilor noștri: Eminescu, Coșbuc, Blaga, Arghezi, Minulescu sau Topârceanu. Erosul și agapele coabitează, femeia fiind „rugul ce arde mereu/ În inimă și în suflet”, însă fără „Povara dragostei” ar fi mort. „Taina tainelor”, cum se intitulează una din creațiile sale, este „Sufletul nemuritor”, adică „învierea oamenilor”, iar clopotele „Cântă pentru viață și pentru moarte”, „Plâng (…) în grea vreme de război”, dar, pentru poet, „Nici un clopot n-are glas/ Ca și clopotul de acas’…”, „Icoanele-s lacrimi fierbinți,/ Praporii (…) Sunt aripi frânte sub pământ…”.

            Partea a doua a cărții ne relevă o altă ipostază a lui Alexandru Cărbune; aceea de epigramist „cu cartușul în condei”, unde citim epigrame de substanță, cu rezonanță în actualitate, cu formulări aluzive de umor și satiră care aduc un plus de prospețime, râsul fiind un antidot universal împotriva multor tare ale umanității. Nu scapă luați în tărbacă cei contaminați de fudulie, obedienții care mimează adevărul, nimfomanele, ignoranții, încornorații etc.; citez titlurile câtorva: „La taina spovedaniei”, „Securistul”, „Ai arte, ai parte”, „Patroana”, „La aniversare”, „Fata mamii”, „Asirom”, „Șoc”, „Respect”, „Zile de doliu”, „Pomana găinii”, „Dracul gol” etc.

Partea a treia cuprinde „Ecouri ale volumului anterior”. Sunt citate opinii ale următorilor: Ana Berengea, Petru Ștefan, Sandu Pui și Icu Crăciun.

                                                                       Icu Crăciun