Necunoscutul insondabil

                Cartea de poezie „Timp de fum” a Anei Zegrean, apărută la Editura Contraste Culturale, din Giurgiu, în anul 2019, continuă și adâncește universul tragic prefigurat în volumele anterioare. E o nouă și dureroasă explorare a suferinței lăuntrice, rostiteîntr-un spațiu etanș, ce închide orice ecou. Poeta își strigă deznădejdea de la mare adâncime, într-un univers opac: „nu mai disting/ conturul stelelor din apă/ numai coamele înspumate/ ale cailor acvatici/ prăbușindu-se peste mine”. În atari condiții, „viața e pomul cu ramuri/ întortocheate/ de frica nimicului”. Registrul tragic e străbătut de accente melodramatice, în care trenul întârziat e așteptat într-o gară înghețată, bântuită de regrete și de „ultima sinucidere”.

            Peisajul hibernal, al ultimei zile din an, e străbătut de o lumină melancolică: „în această ultimă zi/ clopotul alb strivește tăcerea/ bătrânului an/ împovărat de zile/ un pom al vieții/ încărcat de zăpadă (...)/ în visul neîmplinit al lumânării/ de ceară”.

Suferința cutremură universul:urletul, strigătul, sfâșierea, destrămarea, prăbușirea sunt elemente ce alcătuiescun tablou apocaliptic.Se ivesc oaze de liniște și de împăcare: „vreau să mă spovedesc/ la picioarele acestui munte/ atât de înalt/ că nu-l voi putea urca/ până când/ umbrele vor cădea/ peste mine”.

Moartea e o dansatoare în rochie albă, e „tot cerul strâns într-o cutie de lemn”; e „cenușa ierburilor”.Poeta hălăduiește într-un „timp de fum” și are „suflet de fum”.Titlul volumului trimite la ideea de inconsistență a vieții, cum titlul unui alt volum de-al său, „Șarpe de vânt/ Serpent wind -la cea de fluiditate a lumii. Moartea e vizitatorul care-i caută prietenia, iar sufletul „scurmă/ în bezna întunericului/ o altă naștere”. Trecerea vămii e plătită cu „bănuțul acesta lucios/ și rece ca ochiul lunii”.Dar moartea e văzută și ca „o nuntă cosmică/ și primenirea sângelui/ din care vor ecloza/ pui dăltuiți în piatră”. Iar „dangătul clopotului strâmb/ pare că vrea/ să-și înghită limba”. Alte viziuni de coșmar: animale sângeroase la pândă sau dezbrăcate de carne, schelete licărind asemenea fulgerelor, păsări ștergîndu-și ghearele mirosind a cadavru, umbre îmbătrânite cu prea multe regrete, culminează în suferință cu versurile: „și carnea mea/ (...) se destramă/ ca o haină uzată”.Trăiri de abis, chipuri ale infernului: „nu știu cine mă strigă/aici nimeni/ nu-mi știe numele/ și întunericul/ se rostogolește/ în fuioare compacte”.

Poemele curg în torente negre: o epopee a suferinței, cu frământări și întrebări despre ce s-ar afla dincolo, în veșnicia fără întoarcere. Cromatica e una a extremelor: albul și negrul - din combinația cărora se revarsă,acaparator, cenușiul. Uneori, se ivesc  nuanțe de roșu aprins, sângerând ca dintr-o rană adâncă.Poeta ajunge, în oaze de liniște resemnată, la delicate reprezentări și deschideri spre o seninătate râvnită: „cine ar putea să cosească/ iarba de zăpadă/ când valea e atât de adâncă/ încât numai dragostea/ încearcă uneori/ să coboare panta abruptă”.

            Elegii ale singurătății și ale deznădejdii se țes în imagini repetitive: „mă lovesc/ de întunericul/ umbrei desenate/ repetitiv (...)/ ca o casă fără ferestre/ în care stau în genunchi/ sub ninsoarea de plumb”. Așteptarea se consumă între lumină și întuneric, între speranță și prăbușire: „lumina/ a fost prea puternică pentru ochii păsării (...)/ și izbitura/ de sticla ferestrei/ a reverberat în cercuri concentrice/ din ce în ce mai stridente/ în încordarea maximă/ când așteptam/ să se întâmple ceva.../ să explodeze singurătatea/ în roiuri de licurici/ ca o cenușă astrală/ în care să-mi îngrop/ toate fricile”.

Coborârea, sau mai degrabă urcarea în cetate, pe străzile viețuirii diurne, se încarcă și ea de irepresibile nostalgii: „a murit femeia/ care vindea semințe/ în vechea autogară/ singura care mai răsucea cornete/ din ziarele/ epocii de aur”.Ființa duală, carne și suflet, se separă și ea: „de la un punct/ totul se desparte:/ jumătatea mea statică/ și jumătatea care/ trece pe lângă mine/ făcându-mi semn discret/ sau ocolindu-mă/ cum se obișnuiește/ între prietenii/ prea grăbiți/ pentru o șuetă.../ nici nu mai știu/ care dintre noi/ îl evită pe celălalt”.

Actul poetic are menirea de a sublima durerea: „ochii mei inventează peisaje/ unde nu pot ajunge / durerile lumii”. Invocarea Divinității dă prilejul poetei să iasă în zone mai luminoase, în poeme cu miresme de psalm: „tot mai des Doamne/ gândurile mele/ cad în genunchi/ în fața Ta/ se târăsc/ asemenea melcului/ ce-și caută o casă închipuită/ a sufletului”. Treptat, universul se luminează; în partea a doua a volumului, Ana Zegrean schimbă registrul întunecat într-unul dominat de metafizica iubirii: „ți-am adus jertfă/ sângele păsării/ care spuneai/ ți-a încuiat sufletul/ în sâmburii chiparosului negru/ născocind frigul/ crucilor de umbră/ pe care să-ți răstignești/ ultimul vis. Sau, în aceleași nuanțe trandafirii: „mâna mea tremurând/ abia atinge pasărea/ de pe umărul tău/ ca nu cumva/ desenul să alunece/ spre o tulburare totală/ în care să te pierd/ și să mă pierd/ în haosul limbilor/ din turnul Babel/ și n-am să mai știu/ să-ți vorbesc”.Sunt poeme din care se înalță ritualuri tulburătoare ale unui erotism discret: „te văd poleit în lumină/ în grădina în care/ doar ochii închipuirii/ colindă prin zăpezile calde/ roiuri de fluturi/ până la pieptul tău/ într-un tablou/ suprarealist/ spre care mîinile mele/ tremurând/ nu pot răzbate”.

Transparența iernii, rigiditățile ei sunt înfățășărileunui anotimp fără întoarcere: „alunec în somn/ ca un patinator/ pe gheața râului înghețat/ fără să știu/ când va ceda pojghița/ înmuiată de ploaie/ și voi rostogoli/ mingi de metafore/ în adâncul tăcerilor/ și va începe/ cântecul nesfârșit/ al nopții”. Aceeași iarnă aduce miresme calde de copilărie și speranța renașterii din puritatea zăpezii: „a dispărut respirația/îngerilor/ amestecată cu aburul pâinii/ șicozonacii din vatra copilăriei.../ mirosul lui Dumnezeu/ și zăpada/ acoperind ca o taină/ pământul/ cu așternut curat/ și scutec lumii/ ce o să vină”.

Fluxul neobosit al anotimpurilor, curgerea vremiipoeta lepercepecu detașare, din perspectiva veșniciei. Lumea se multiplică în alte lumi, cum obiectele și sentimentele în altele aidoma lor: „cred că și golurile/ au umbrele lor/ cum singurătățile/ au alte/ singurătăți/ și visele au și ele/ alte vise/ și timpul/ se preface/ în greieri/ de rugină”.

Ana Zegrean este o poetă de mare tenacitate, din familia Ilenei Mălăncioiu,ce coboară în abisurile durerii, răzvrătindu-se sau resemnându-se în fața condiței tragice a omului. Ea pătrunde în zone irespirabile ale ființei.  Lumina ei vine din iubire și înțelegere în fața necunoscutului insondabil, din promisiunea lui Dumnezeu.