Tăcerile sub brazde

În câmpul arat,

tăcerile sub brazde

visând roadele.

Totdeauna am asociat luna noiembrie, lună onirică, cum o numea criticul literar Eugen Simion, cu însingurarea pe care o sesizezi mai puternic în mijlocul naturii. Aceasta, prin aspectul, ei prin coloritul ei, te predispune spre singurătate.

Când eram profesor în Parva, de atâtea ori, de la geamul autobuzului care mă ducea sau mă aducea din această localitate,  priveam stâlpii care sprijineau firele prin care circula curentul de înaltă tensiune, gândindu-mă la singurătatea care îi înconjoară, mai ales când ei străbăteau înălțimile dealurilor îndreptându-se spre Sângeorz-Băi.

Când rătăceam pe dealurile Parvei, mergeam ,,pe teren”, adică pe la casele oamenilor pentru a-i convinge să-și trimită copiii la școală și din ceruri se prăvăleau ninsorile, singurătatea stâlpilor de înaltă tensiune se accentua parcă. În sat, în Parva, prin 1976 curentul electric era asigurat câteva ore, seara și dimineața, de un grup electric, dacă era motorină, dacă cel care îl  pornea nu se îmbăta, deci nici vorbă  de singurătatea stâlpilor de curent.

În perioada armatei, prin 1975, tot în noiembrie, mă contamina singurătatea unui câmp arat din preajma depozitului de armament pe care, alături de alți colegi de cătănie, l-am păzit multe zile și nopți. Privirea îmi alerga pe brazdele negre și paralele  din câmpul arat. Când cârduri de ciori se lăsau pe brazde simțeam că alături de mine se afla și George Bacovia care mă invita să gust cromatica peisajului cu sufletul, iar eu îi răspundeam recitându-i din poezia ,,Amurg de iarnă”: ,,Vâslind, un corb vine din fund,/ Tăind orizontul, diametral”. Soldat fiind, de pază la acel depozit, având la dispoziție timp berechet, mă gândeam la ceea ce se ascunde sub brazdele înșiruite. Tăcerile paralele  se pierdeau în zare, iar în vale, sub deal dormea orașul Zalău.

În prezent, din perspectiva unui trăitor, mai mult timp, la țară, intuiesc sensul acelor tăceri de sub brazde. Ele visează recoltele viitoare așteptând sub zodiile somnului, sub grele zăpezi, cu înfrigurare, sămânța ce va cădea în brațele lor.

Tot un câmp arat, pe care îl zăream din biblioteca facultății, în anii studenției, mă impresiona profund. În clipele de răgaz, privirea mea mângâia înșiruirile negre, eram convins că brazdele vin spre mine, că mă împrejmuiesc, că eu și  masa unde citeam, dispăreau în hăul negru al brazdelor. Îmi venea să afirm că viitoarea recoltă va fi un lan de cărți. ,,Vin brazdele” aș fi zis atunci,amintindu-mi de poemul lui Ion Gheorghe, ,,Vine iarba”, vin brazdele să-și lase în mine tăcerile lor. Acum înțeleg mai bine singurătatea brazdelor. Parcă aș vrea să dialoghez cu ele, să le aprob comportamentul lor. Renunț, mă retrag, coborând cărarea ce duce spre casă, gândindu-mă că vecinii mei m-ar suspecta  de anormalitate. Ajuns acasă, iau din bibliotecă romanul ,,Ion” al lui Liviu Rebreanu, recitesc scena cu sărutul pământului și mă conving că totul este bine cu mine.