Jocul cu istoria

Volumul lui Ovidiu Pecican, „Lumea care n-a fost. O odisee în scrisori și documente moldovenești din prima parte a secolului al VII-lea: roman” (Editura Polirom, Iași, 2018) este compus dintr-o serie de epistole atribuite unor personaje din lumea și perioada istorică la care se face referire în chiar titlul cărții.
Din capul locului suntem avertizați în ceea ce privește autenticitatea acestor scrieri, numite fiind surse, precum și alte detalii, menite să confere veridicitate științifică textelor. „Scrise în chirilice, legate între ele – din câte mi-am dat seama mai apoi – și chiar ordonabile într-o anumită succesiune, aceste mărturii ale trecutului m-au frapat prin aerul lor specific, în multe privințe anunțător de reevaluări ale unui trecut ce rămâne, oricum, insuficient cunoscut.” (p. 6) Acestea și multe alte mențiuni ale „editorului” par a atribui acestor epistole, printr-o mare șansă recuperate din arhive și fonduri de documente de mult uitate, un soi de credibilitate istorică, o aură fină de validare științifică.
Iar faptul că lucrurile nu stau întru totul astfel, devine cumva nesemnificativ. Aceasta se datorează, aș zice, faptului că epistolele acestea devin sub ochii cititorului un joc postmodern al adevărului cu ficțiunea, al veridicului cu invenția, al istoriei, în cele din urmă, cu literatura. Nu este primul demers de acest fel nici în scrierile istorice, după cum deja a fost semnalat, nici în literatura noastră. Să nu uităm savuroasa scriere a lui Ion Groșan – „O sută de ani de zile la Porțile Orientului”, bunăoară. Ceea ce izbutește să creeze aici Ovidiu Pecican însă, este o recreere a unei lumi nu doar prin moravuri, relații socio-umane etc., ci prin însăși limba ei. Moldova secolului VII se reflectă în scrierile acestea prin limbajul lor, mai înainte să o putem recunoaște în faptele oamenilor ce scriu sau despre care sunt scrise epistolele.
Există câteva raporturi pe care cu ușurință și finețe scriitorul clujean le reconsideră. Mai întâi este vorba, firește, despre raportul ficțiunii cu istoria. Suntem, trebuie s-o recunoaștem, avertizați din încă titlul cărții în legătură cu faptul că lumea aceasta este una care „n-a fost”. Astfel că se poate vorbi aici despre o ficțiune istorică ce traversează granițe, apropiindu-se mai degrabă de un Umberto Eco în ceea ce privește jocul acesta al transgresărilor. În ciuda faptului că scrisorile sunt scrise de fapt de către autor pentru a reconstitui o lume, lumea aceasta este recognoscibilă în limbaj, în moravuri, în luptele (cu sabia sau prin orice alte mijloace) pentru putere, în chiar personajele ei, fie ele și ficționale.
Mai mult decât atât, demersul lui Ovidiu Pecican dobândește veridicitate în apropierea (epistolarul are acest beneficiu) aproape intimă de lumea pe care o redă. Nu doar fapte (istorice sau nu) sunt relevate aici, ci și trăiri ale personajelor, emoții. „Adecă io, Costandachi vel pitar, zâc domniei tale ce te țân a fi inema mea, că de când m-am tupilat iar la poală de codru pre lângă măria sa Domnul, spre a sluji în harț ba contra păgânului, ba a leahului, ba a ungurului, numai la măria ta mă ațin cu gândul. Iară sara ce-au fostu rămâne și nu se preschimbă în zâua ce-au vinit, că numai o dată în traiul de muritoriu pre pământ așa ceva poate fi”, îi scrie ibovnicul iubitei sale, bunăoară (p. 43).
O altă serie de raporturi care sunt semnificativ reconsiderate aici este acela al autorului/editorului/cititorului. Editorul este aici scriitor, numai că, dacă ar fi să păstrăm poziția editorului intactă (crezând cele scrise în cele două note din debutul cărții), scriitorii/cititorii acestor epistole s-ar găsi cu toții în universul ficțiunii. Iar jocul acesta, stabilirea raporturilor și pozițiilor ne face pe cei care citim cartea să participăm cât se poate de activ, devenind, fără știrea noastră, dacă nu autori, măcar actanți decisivi în tot ceea ce înseamnă încropirea relației ficțiunii cu veridicul, relație pe care suntem lăsați liberi să o elucidăm și să o sedimentăm după bunul plac.
Dincolo de toate acestea, Ovidiu Pecican reușește să (re)construiască o lume aparte. Întrețeserea unor intrigi (mai mult sau mai puțin conexe) ce se suprapun, se continuă, se opun, pe alocuri, face din suita aceasta de scrisori și răvașe un roman. Un roman pe care-l urmărești sedus înainte de toate de puterea vie a limbajului utilizat. Fin cunoscător al scrierilor medievale (și nu numai...), scriitorul, punându-l cumva în umbră pe istoric, izbutește să confere savoare scrierii prin limbajul folosit. Nu puține sunt pasajele încărcate de umor fin în care maniera în care este redată o scenă stârnește râsul. De altfel, (demers postmodern și acesta) gravitatea scrierilor istorice este subminată de șăgălnicia redării. „S-aude vorbă pen părțile aiestea că la voi colea în codru mai multă zarvă făce-re-ar viinul și muiarăle decât scrâșna armelor. Care, daca așa-i, pace bună și numai veselia să hie”, îi scrie un boier fiului său, ce lupta în slujba Domnitorului (p. 80).
Cartea lui Ovidiu Pecican, chiar dacă nu este o lectură tocmai facilă, are marele merit de a cuprinde și surprinde trăsăturile esențiale ale unei epoci. De la luptele pentru putere, la poveștile de dragoste (legitime sau adultere), totul intră sub copertele acestui volum șăgalnic și serios în același timp.