Despre farmecul delicateții epistolare

Volumul „Epistole” al Luciei Sav (Prefață de Andrei Moldovan, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2015) stă sub semnul unei luminozități molcome, cumva nostalgice, cu care rândurile soției regretatului poet și latinist Vasile Sav se insinuează în spiritul lectorului pe nebănuite. Fără a se îndepărta de cerințele esențiale ale genului, scrisorile autoarei par mai apropiate de literatură, de universul ficțiunilor blânde și al formelor ce caută intens esteticul.
Sunt foarte rare desprinderile autoarei de lumea seducătoare a cărților. Marea majoritate a textelor cuprinse în acest volum (poeme, le numește – pe bună dreptate – prefațatorul) fac referire la literatură. Fie că fac trimitere la textele destinatarilor, sau la cele proprii (sau ale lui Vasile Sav), epistolele Luciei Sav sunt duioase ode cu accente elegiace închinate literaturii și celor care trudesc pe altarele ei. Nici nu se putea poate altfel, ținând seamă că vorbim despre o familie de literați în adevăratul înțeles al cuvântului.
Deși scrisorile sunt adresate unor persoane care există cu adevărat (Ion Mureșan, Adrian Popescu, Constantin Zărnescu, Dan Damaschin, Andrei Moldovan, Iulia Cubleșan etc.), ele par mai degrabă personaje desprinse dintr-un volum de poeme în proză, cu personaje în toată regula. Grație stilului și tonalității textelor, atât destinatarii, cât și oamenii la care face referire autoarea sunt metamorfozați în adevărate „personaje”. Deschid volumul la întâmplare: „Preabunul nostru prieten Adrian, tu, prozator cu har, subtil, ironic și cronicar subțire, cu judecăți oneste, cu fraze atent alese, bine cumpănite, și verdicte juste, îngăduie-mi tu să-ți trimit epistola aceasta care, nădăjduiesc, o să-ți pricinuiască mai multă încântare decât revoltă și-ntristare.” (p. 76), își începe scrisoarea Lucia Sav către Adrian Țion.
Aș dori să remarc, în altă ordine de idei, un aspect ce se impune a nu fi trecut facil cu vederea. În ciuda insistenței cu care autoarea își exprimă neapartenența la tagma criticilor literari, nu se poate să nu semnalez aici profunzimea și consistența notelor sale de lectură. Există în textele acestea un spirit speculativ pe care nu mulți critici literari îl au. Lecturând volumul „Alcool” al lui Ion Mureșan, scriitoarea remarcă bunăoară, faptul că „(...) dincolo de nota ludică a poemelor, ni se dezvăluie sentimentul iubirii creștinești, înțelegerea adâncă a naturii umane, refuzul domniei-tale de a-i disprețui și osândi pe cei slabi din fire pentru rătăcirile lor, solidaritatea cu semenii aflați în suferință.” (p. 15)
Deasupra tuturor textelor din volumul acesta însă, plutește un soi de lumină intensă și domoală în același timp, aproape o seninătate a minții și a sufletului, așa cum spuneam. Cred că seninătatea aceasta poate fi pusă pe seama faptului că lecturând rândurile doamnei Sav, asităm la un exercițiu de înțelepciunea spirituală. Deși scrise din suflet, epistolele acestea sunt trecute prin mai multe filtre spirituale care, departe de a denatura în vreun fel mesajul, îi conferă consistență (și nu doar literară!).
Consider că lecția ce se cuvine a fi învățată înainte de toate din volumul Luciei Sav este aceea a curățeniei spirituale. Citind cu atenție, vom observa cum rândurile autoarei transced cotidianul, grijile lumii în care ne zbatem, meschinul la care suntem nevoiți să asistăm. Nu cu revoltă exclamativă scrie doamna Sav despre „ciorbița dietetică”, sau despre „șomerul Vasile Sav”, ci cu o senină resemnare, cu aproape o șăgălnicie de care puțini suntem în stare. Atentă și grijulie la forma textelor, autoarea nu ignoră sub nicio formă conținutul. Astfel că mesajul subsidiar, lecția de învățat la care fac referire se conturează limpede în spatele cuvintelor.
Epistola care exprimă cu elocință cele expuse mai sus, pe lângă cea adresată coanei Chirița, este cea adresată Că(tă)linei. Un adevărat poem (insist, grija pentru formă): „Doctă copilă, drăgălaș copil, Călina, îngăduie-mi să-ți dau de veste, în epistola aceasta, că nu-s pe tine supărată acuma că m-ai făcut tu de minune-n urbea noastră, când aspru tu m-ai criticat (...).” (p. 127) Un astfel de text dă măsura manierei în care privește un autor literatura și lumea literelor. Dincolo de duioasa condescendență a scriitoarei, niciun resentiment nu răbufnește în scrisoarea sa. Ceea ce în multe cazuri se transformă într-o replică acidă și o „dispută de argumente”, devine aici un text exemplar prin tonalitate și atitudine.
Cred că tocmai din motivele expuse mai sus, poemele cu care sunt însoțite epistolele Luciei Sav sunt oportune și merg mână în mână. Ca în cazul scrisorilor, o atenție deosebită este acordată formei acestor fulgurații elegiace, cele mai multe dintre ele fiind dedicate fie lui Vasile Sav, fie altor personalități din lumea literelor.
Una peste alta, „Epistolele” Luciei Sav reprezintă o delicată mostră de spirit nobil, de echilibru sufletesc și intelectual, de dragoste pentru literatură și nu în ultimul rând, de afecțiune pentru semeni.