EDITORIAL de Andrei Moldovan: Bădiucu

Politeţea, în mod nefiresc, este în accentuată suferinţă la noi. Regretabil e faptul că sunt tot mai mulţi cei care nu realizează că persoana care oferă politeţe este în primul rând înnobilată, nu neapărat cea căruia i se adresează. Este, până la urmă, din nou, o chestiune de educaţie. Prin tradiţie, românul este o persoană politicoasă, de un deosebit bun simţ. Mulţi sunt cei care ştiu că în satul românesc (agricultorul, ţăranul reprezintă arhetipul românului!), nu ai fi putut să te adresezi oticui cu „tu”. În familie, era exclus ca părinţii să fie tutuiţi de copii. Ar fi fost un gest care nu se cuvine, o depăşire a măsurii, care ţinea de o morală temeinic aşezată. Mai mult, familiile fiind de obicei formate din trei generaţii care vieţuiau sub acelaşi acoperiş, fraţii mai mici se adresau celor mai mari cu apelativul „bădiucu” sau „leliuca”, după cum era cazul.
Cu toate că, prin tradiţie, termenul de „dumneavoastră” nu a existat, el pătrunzând în sat într-o perioadă mai târzie, ca semn al unei modernităţi, „dumneata” a fost o noţiune suficientă pentru a exprima un respect fără echivoc, dublat de o anumită frumuseţe a spunerii. Să ne amintim că îl întâlnim folosit între iubiţi, înnobilând adresarea („Bade, dorul dumitale/ Şi-asar-o trecut pe vale...”), alături de forma comună cu „tu” („Bade, dorul de la tine/ Peste multe dealuri vine...”).
Politeţea înnobilează omul, atitudinea lui, îl aşează, îndrăznesc să spun, deasupra unei condiţii comune, prin limbaj, acest univers specific care îl defineşte şi în care fiinţa locuieşte. „Bădiucu” este un termen ardelenesc specific, dar are corespondent şi la românii de dincolo de arcul carpatic. Moldovenii folosesc „bădie”, iar muntenii „bădiţă”. Oare cine ar putea să nu-şi amintească faptul că Ion Creangă i se adresa bunului său prieten, chiar mai tânăr decât el!, cu „bădie Mihai”! Era atâta apropiere şi atâta frumuseţe în acelaşi timp în această spunere! Iată cum forma de politeţe poate să fie şi o formă de apropiere în acelaşi timp, delicată şi profund înţeleasă.
Să înţelegem bine, fiecare popor, trăind în propria sa limbă, are specificul său şi îşi manifestă diferit atitudinea şi raportul în care se află cu semenii. Ar putea spune cineva că englezii sunt mai puţin politicoşi dacă au o singură formă, atât pentru „dumneavoastră” cât şi pentru „tu”? Mă îndoiesc!
În schimb, societatea românească a degradat mult valorile tradiţionale în ultimele decenii. Ele sunt oglinda unor raporturi diferite între oameni, şi nu dintre cele mai pozitive. Cei mai mulţi nu mai simt nevoia cultivării propriei limbi, a nuanţării spunerii, nu mai realizează că limba pe care o folosesc îi reprezintă. Cauzele sunt, se înţelege, mai multe, dar, când e de arătat cu degetul, a devenit o obişnuinţă să privim spre generaţiile tinere, spreinternet, spre platformele de socializare etc. Eu unul nu doar că am rezerve în acest sens, ci sunt convins că vinovaţii sunt în altă parte. În primul rând, am ridicat la nivel de decizie în societatea noastră oameni fără educaţie, fără cultură, care nu îşi cunosc trecutul, valorile complexe ale limbii pe care o vorbesc, dar care consideră că poziţiile pe care s-au înălţat le-au dat brusc şi minte, ceea ce este o mare eroare. Dacă tot aminteam de Eminescu şi Creangă, v-aţi gândit cum ar suna în gura lor, indivizi care pretind să fie modele, acel „bădie Mihai”? Eventual: „Bă, Mişule, ciocul mic!”, la care ar mai adăuga şi o salată de organe. Aici, oameni buni, trebuie găsiţi groparii valorilor noastre tradiţionale, nu în tinerii care, pe bună dreptate, rămân singura speranţă a neamului.