Pe podium - Grigore Alexandrescu

Se cuvine să medităm puțin asupra celui mai reprezentativ poet din preajma Revoluției de la 1848 și fabulist neîntrecut – Grigore Alexandrescu la cei 210 ani de la naștere și respectiv 135 ani de la urcarea la ceruri, evenimente ce se petrec în anul în care recent am intrat - 2020.

Se naște în mahalaua Lemnului – Târgoviște, fiind al patrulea copil din familia vistierului M. Lisăndrescu, un copil de o inteligență deosebită și o memorie extraordinară.

Rămâne de mic orfan de ambii părinți și vine la București la un unchi, care l-a înscris în clasa de literatură de la școala franceză a lui J. A. Voillant, unde leagă o prietenie pe viață cu Ion Ghica. Copilul ce l-a citit pe Voltaire, Boileau și Lamartine, era găzduit când de Tache, tatăl lui Ion Ghica, când de Heliade, când de I. Câmpineanu, uimindu-i pe toți prin talentul său poetic.

Cu prietenul său Ghica, face o călătorie prin Oltenia, călătorie ce l-a încântat și i-a dat tonul spre creația literară deosebit de reușită – “Umbra lui Mircea. La Cozia”, una din meditațiile romantice, cu un ton sumbru sub influența lui Lamartine.

Heliade, tutorele său, ce l-a găzduit o bună perioadă în casa sa l-a ajutat pe orfanul poet, publicându-i în „Curierul românesc” prima poezie  intitulată  „Miezul nopții”, urmată de elegia  „Adio. La Târgoviște”.

Pe parcurs, între cei doi se iscă o neînțelegere, pe baza unor deosebiri de vederi, care au dus la o vie polemică literară. Heliade pornește împotriva lui Alexandrescu o critică  defavorabilă, la care acesta răspunde cu fabula „Privighetoarea și măgarul”. Heliade  continuă cu violenta poezie „Ingratul”, iar Alexandrescu replică imediat cu satira „Confesiunea unui  renegat”, polemici fel de fel care nu au încetat între cei doi niciodată.

Alexandrescu a fost primul poet român, precedând pe Eminescu, la care actul de a scrie este resimțit ca vocație și posibilă împlinire de sine. Poezia, fabulele lui sunt vocea unei conștiințe, iar poemele un scenariu care pune în discuție valorile sub semnul cărora omul există. Tinde spre adevărul trăirii încercând acea amărăciune ce intră în condiția umană supusă erodării în trecerea de neoprit și este înainte de Eminescu, un poet al timpului și al suferinței de a fi.

            „Al meu suflet se-nalță pe aripi d-un foc sfânt

            în zboru-i se rădică la poarta de vecie

            Căci nici o legătură nu are pe pământ.”

Totodată, confesiunea sa se deschide către  marile porniri și motivații altruiste existenți în om, însoțindu-se de denunțirea falsului, în morală și politică. Așa se face că poetul e autor de  monologuri și elegii, dar deopotrivă de satire și cele 40 de fabule, în care adevărul e mascat, din cauza cenzurii autorităților.          

Neîntrecutul fabulist, se stinge sărac, la București în anul 1885. Dispariția sa l-a mișcat mult pe Vasile Alecsandri care din Paris trimite o scrisoare lui Alex Papadopol, deplângând nepăsarea regimului față de cel mai de seamă fabulist român.

„Moartea bietului Alexandrescu nu m-a mâhnit atât de mult (căci el era mort de mai mulți ani), cât m-a mâhnit nepăsarea generației actuale în privirea lui și uitarea în care căzuse renumele lui, odinioară strălucit”.