Andrei Marga: Integritate vs. falsificare

  Sunt țări în jurul nostru care avansează constant. În România actuală se lansează iarăși pretinse „programe”. După „România lucrului bine făcut”, au venit „proiectul de țară”, „România educată”, „România normală” și altele. Dar au venit mai ales rezultatele pe dos.

La drept vorbind, unde-i „lucrul bine făcut”, când, după șase ani, se bat recorduri – de pildă, la emigrarea cetățenilor, la comercializarea de ființe umane, la îndatorare financiară, la înțelegerea vulgară a Europei – și la fiecare pas se falsifică? Unde-i educație, când crește abandonul școlar, scade motivarea învățării, se facilitează examene, tinerii „fug” de educația indigenă? Unde-i normalitate, când degradarea civică, încălcările de Constituție și abuzurile încep de sus, fără scrupule?

După multe indicii,în loc să avanseze, România a fost întoarsă de la democrație, câtă și cum era, la un stat securist și incapabil să satisfacă aspirații simple de demnitate umană. Vibranta apartenență la europenitate,trăită cu multe așteptări de către populație,a fost deturnată de semidocți, care tot ce știu este cât de „neeuropeni” ar fi cei care nu se lasă înșelați.

Acum se agită „România reclădită”, deși se vede de ani buni că nu se știe ce înseamnă program și lipsește capacitatea de a-l scrie. De altfel, cam tot ce au atins decidenții actuali s-a degradat, din prostie și rea credință. Cum observa istoricul Filip Iorga, autorii, de la „președinte” începând, sunt „personaje limitate, care se exprimă greu și au o lipsă cronică de idei”.

După cum nu au fost rezultate până acum, nu au cum să fie nici de acum înainte. Doar dacă le vor da alții!

  Situația are însă și alt aspect. Priceperea și cultura țin de capacități și de pregătire, pe care, de la o vârstă, o persoană le-a dobândit sau nu. Ele nu mai depind de insul respectiv. Integritatea depinde, totuși, de fiecare.

  Orice se spune, în viața publică integritatea este o valoare mai importantă decât se crede. De ea atârnă soarta celorlalți oameni. Dar cu obsesii - precum „guvernul meu”, în loc de guvernul țării, „alegeri” măsluite, în loc de alegeri curate, cu aberații - precum scoaterea din țară a rivalilor, în locul democratizării la lumina zilei, sau instrumentarea instituțiilor de forță, în locul comunicării cu cetățenii, sau ocuparea funcțiilor statului cu inși și mai slabi – nu are cum să fie integritate.

Despre integritate se discută infim, la noi aproape de loc. Să stăruim asupra ei, în câteva fraze.

Cineva poate cunoaște un adevăr, dar să nu fie integru în folosirea lui. Poate ști ce înseamnă justiția, dar să nu procedeze integru.Spus direct, integritatea se referă la regia exprimărilor și faptelor proprii dinspre sinele profund al fiecăruia, prin care fiecare se angajează cu întreaga ființă pentru adevăr și justiție, indiferent de circumstanțele vieții. Antonimele frecventate sunt „fățarnic”, „ipocrit”, „falsificator”, „câinos”.

 Integritatea constă din asumarea de către persoană a unui adevăr sau a unui fapt de justiție și exprimarea lor dintr-un imbold lăuntric, indiferent de asprimea contextului. Poți fi, de exemplu, în situația în care este clar că în jur nu se muncește destul, dar integru ești dacă îți asumi acest adevăr care te implică și-l exprimi, oricare ar fi inconvenientele. Poți fi în situația în care este evident că justiția a comis nedreptăți, dar integru ești dacă exprimi aceste fapte, oricare ar fi împrejurările.

     În cazul intelectualilor, chestiunea integrității se pune mai acut, știut fiind rolul lor în influențarea deciziilor. În anii recenți, Pascal Boniface a și adus discuția la criterii și a distins „intelectualii integri (les intelectuelles integres)” și „intelectualii falsificatori (les intellectuels faussaires)”. Cunoscutul specialist francez în studii strategice consideră că este o distincție crucială pentru destinul Europei actuale.

  El spune cu franchețe că „intelectualii integri iau poziție din convingere nu din interes. Ei nu sunt prizonierii unui clan, ai unui trib. Ei rezistă presiunilor. Ei nu au teamă. Ei nu plătesc pentru notorietatea lor, nu fac ceva la schimb cu recompense morale sau materiale. Ei nu ezită să meargă contra curentelor dominante, dacă aceasta le pare corespunzător ideii ce li se pare justă. Ei au angajamente, dar acestea nu sunt rezultatul avantajelor sau al solidarității clanice, sociale, religioase sau etnice. Ele provin mai curând dintr-o năzuință universală. Ei sunt capabili să gândească contra lor înșile și pentru toți. Ei nu calculează înainte de a lua poziție dacă ceea ce vor exprima place sau nu, dacă le va spori sau nu popularitatea sau contul în bancă. Ei se întreabă invers, dacă este just sau nu și nu pot recurge la minciună, căci dorința lor de ceva universal ar fi afectată” (Pascal Boniface, Les intellectuelles integres, Jean Claude Gawsewitsch Editeur, Paris, 2013, p.14). Un portret care nu lasă loc completărilor!

La opusul „intelectualilor integri” sunt „intelectualii falsificatori”. Primii au scrupule, ultimii au calcule. La ultimii, scopul scuză mijloacele, la primii, nu. „Integrii se pun în serviciul cauzelor pe care le socotesc juste. Chiar dacă aceasta este riscant, ei nu se servesc de luptele lor pentru ei înșiși. Falsificatorii se servesc de cauze larg validate de media pentru avantajul lor personal. Ei suflă în sensul curentelor dominante făcând poza de curajoși rezistenți. Ei se lasă purtați de curent în vreme ce afirmă că merg împotriva acestuia. <Intelectualii integrii> permit înțelegerea mai bună a lumii și dau cheile pentru a încerca ameliorarea ei. <Falsificatorii>, dincolo de o retorică morală ipocrită, contribuie la a menține injustițiile estompând pistele” (p.15).

     Se mai poate spune că „a rămâne integru, pentru a exista, pretinde un capital intelectual superior. Cel care este mai puțin dotat ar putea recurge la subterfugii și minciuni pentru a exista. A trișa este semnul slăbiciunii” (p.15). Dincolo de acestea stă, însă, caracterul și calibrul persoanei.

      Revine, desigur, întrebarea: sunt „falsificatorii” intelectuali? Bronislaw Gyeremek spunea, într-un discurs memorabil susținut, cu peste un deceniu în urmă, la Universitatea clujeană, că „intelectual este cel care se dedică celorlalți”. Mi se pare cea mai concentrată caracterizare! Aș adăuga-o, totuși, fiind operațională, definiția mai detaliată a lui Emmanuel Todd: „intelectualul este un om care a dat o operă și care intervine la un moment dat într-o chestiune a societății, a politicii, a justiției, fără raport neapărat cu travaliul său” (Pascal Boniface, op.cit. p.253).  Intelectual înseamnă, așadar, operă, înainte de orice, apoi intervenție condusă de pricepere și rațiune în chestiunile cruciale ale vieții din jur – societate, politică, justiție.

      Și „intelectuali integri” și „intelectuali falsificatori” populează viața democrațiilor de azi. Între cele două categorii caută să se plaseze cei care nu vor să participe la falsificări, dar nu au curajul, poate nici forța, de a spune lucrurilor pe nume. Aceștia sunt cei mai mulți – mai ales acolo unde se cultivă persoane care execută „ceea ce li se cere”. Nietzsche i-a portretizat aspru (Așa grăit-a Zarathustra, 1885, partea III) ca triumf al „mediocrității (Mittelmässigkeit)”. Oricum i-am privi, aceștia formează azi ceea ce se numește „mediocrația” (Alain Deneault, La mediocratie, Lux, Quebec, 2015). Aceasta se referă la partea în mare calificată, dar descurcăreață a societății, care se strecoară la decizii.

Desigur, meritocrația și mediocrația nu epuizează alternativele. Deja grecii antici vorbeau de ochlocrație – situația în care mase dezorientate impun deciziile. Dar acest concept nu mai este destul de acoperit, cât timp luăm în seamă faptul că mase nemanipulate sunt greu de găsit  acum, în era digitală. Este acoperit, însă, conceptul prostocrației – acea situație în care unii dintre cei mai slabi, profesional, civic, etic, cum au semnalat la timpul lor Stendhal și Thomas Mann, ajung la decizii.

Dar care este ponderea integrității în societate? Îi datorăm lui Max Weber observația că societatea modernă extinde acea „raționalitate materială” a vieții, în care banii vor fi unitatea de măsură a activităților. Nu va exista o piedică în fața acestei „raționalități a câștigului”. Ca urmare, va interveni o „<desfermecare> a lumii (<Entzauberung> der Welt)” (Die protestantische Ethik, Siebenstern , Hamburg, 1975, p.133), care include  „birocratizarea” cuprinzătoare a vieții, încât „copacii libertății nu vor mai crește până la cer”. Se va instala o „carcasă tare ca oțelul” a supunerii. Educația va produce „specialiști fără spirit și oameni ai plăcerilor fără inimă” pe o scară nemaiîntâlnită înainte.

    Unde mai sunt sensibilitatea, sinceritatea, veracitatea, integritatea? Observăm lesne că trăim o epocă în care interesul egoist, chiar pecuniar, prevalează – uneori până la a topi pur și simplu interesul public într-un fel de sumă a intereselor egoiste. Satisfacerea interesului egoist, trece la mulți drept axiomă de la sine înțeleasă a comportamentelor. Mai intră, însă, în joc și altceva?

Crizele societăților probează căo societate construită numai pe interese egoiste este conflictuală prin natură. De aceea, în reacție la un astfel de individualism rudimentar, s-a dezvoltat individualismul modern, cu o solidă conștiință a interesului public. Este vorba de acel interes comun individualităților de a apăra însăși cadrul care le asigură individualizarea, cu prevederile lui în materie de libertăți, drepturi, pluralism, alegeri libere, responsabilitate civică. Câtă distanță s-a luat într-o societate de individualismul rudimentar este de analizat de la caz la caz.

Și astăzi acest cadru, al unui individualism care își asumă interesul public, este baza normativă a oricărei organizări raționale. Nu s-a găsit una mai bună. Nici corporatismul, nici comunismul, nici anarhismul, nici individualismul rudimentar nu sînt alternative viabile, iar istoria a probat acest fapt de nenumărate ori.

Dar tot o învățătură simplă a istoriei este și aceea că nu este posibilă o societate a individualităților care sunt conștiente de interesul public fără integritate. Adică fără oameni care în năzuințele lor de adevăr și dreptate exprimă adevărul și dreptatea fără a ceda conjuncturilor! Nu se ajunge la adevăr fără integritatea constatărilor și interpretărilor. Nici la dreptate nu se ajunge fără integritate.

Societatea modernă este compusă, cum știm, din mari grupuri care se organizează în partide sau, în orice caz, partidele caută să le preia interesele și să le exprime. Optica partidelor este, prin natura lucrurilor, partizană.Disciplina partinică este indispensabilă - dacă este vorba de organizarea eforturilor în vederea atingerii unui scop. De multe ori,însă, ea a derapat și s-a opus integrității.

    România actuală trăiește un asemenea derapaj. Ea atestă – prin mulțimea destinelor frânte, împotmolirile și ilegalitățile ce umplu zilele- unde duc partide compuse din inși fără disponibilitatea de a lua adevărul înainte de orice ca adevăr și de a-l exprima și de a lua justiția ca justiție și de a o exprima fără ezitare.

   Or, nu se poate construi nimic durabil pe absența adevărului și pe absența justiției, iar cine trădează integritatea trădează până la urmă orice altă valoare.În definitiv, nici un adevăr nu poate fi ascuns pentru totdeauna, cum se vrea! Faptele rămân fapte, oricât se desfigurează astăzi instituțiile, spre a împiedica tragerea la răspundere!

Pe de altă parte, pentru triumful adevărului trebuie luptat! Integrul nu este deloc abstinent, așa cum se crede grăbit. Și el își are cauzele lui, pentru care în mod normal luptă.

Sunt, desigur, momente în viața politică în care nici unul dintre partide nu este soluție sau nu o socotești soluție. Dar, în orice situație, este important să ții cu adevărul și justiția, înainte de orice, și să le exprimi, fie și în vremuri de restriște. De integritate este nevoie primordial – căci fără integritate, cum se vede ușor în jur, nici adevărul nu are cum trimfa, și nici justiția, și nici un proiect nu poate prinde viață.

Revenim la punctul de plecare al articolului. În lipsa priceperii, decidenții vorbesc iarăși  de “programe” mizând că cetățenii pot fi duși cu vorbe. Numai că România nu are cum să iasă din situația în care a fost adusă  câtă vreme cei care ajung să-i decidă direcția dovedesc nu doar nepricepere și incultură, dar și absența integrității. Iar  „jocul” meschin al ultimelor luni, de folosire a unei urgențe sanitare ca pretext pentru stări de urgență (de „demență”, cum spunea un parlamentar guvernamental!) și alertă, în fond de prostire, este doar probă în plus. Faptul că la orice indicator rezonabil România actuală stă cel mai rău în raport cu țările comparabilescutește, în mod normal, orice om cu mintea la purtător, de comentarii.