Născuți din iubire

Te iubesc! Un simplu cuvânt, dar care înseamnă atât de mult. Te iubesc, mama! Te iubesc, tata! Cum se înmoaie inima, cum se cutremură sufletul când te simți iubit și știi că pentru cineva ești special?!  Ne-am născut din iubire, trăim prin iubire și pentru iubire! Dacă vreodată m-ar întreba cineva ,,De ce crezi că te-ai născut?” , răspunsul meu cu siguranță ar fi: m-am născut din iubire, ca, la rândul meu, să iubesc și să ofer viață din iubire, pentru iubire. 

          Tot ce-i iubire e un drum spre fericire și tot ce-i fericire e un sens al iubirii; ca să fim fericiți avem nevoie de atât de puține... Nu lucrurile materiale ne fac fericiți, ci iubirea manifestată prin fapte: respect, credință, onestitate, integritate. Prin concretizarea acestor virtuți, avem șansa să devenim cu adevărat fericiți. Nu ne-am născut pentru că așa am vrut noi; suntem darul lui Dumnezeu și ne-am născut pentru a lumina viețile părinților noștri. Uneori, o iubire împărtășită doar în doi poate să conducă înspre comoditate, autosuficiență, un oarecare egoism. În acest sens, copilul vine într-o familie  pentru a-i învăța pe părinți ce înseamnă, cu adevărat, dragostea. 

           Știi că iubești atunci când îți faci griji pentru o persoană, când te bucuri că primești un mesaj de la ea sau atunci când în sufletul tău se dă o bătălie în care dorul are multe de spus... Trăim în era tehnologiei, suntem ocupați tot timpul, nu avem timp, mai bine spus, nu ne facem timp; fugim, suntem grăbiți și uităm să oferim o floare specifică iubirii: recunoștința. Chiar și „Te iubesc!” nu mai e la fel, acum e în grabă, de multe ori nu mai vine din străfundurile ființei noastre, ci doar din vârful buzelor. 

          Prima dragoste nu se uită niciodată, pentru că atunci când iubești pentru prima dată, ochii strălucesc mai tare ca soarele, zâmbetul nu lipsește, iar sufletul este fericit! Dar odată cu primele tresăriri ale inimii apar și primele lacrimi de suferință și de dor, lacrimile neînțelegerii, lacrimile necunoașterii celuilalt. Cu toate acestea, amintirile rămân: plimbările, îmbrățișările, micile sărutări, primul „Te iubesc!”, toate rămân întipărite în inima și în sufletul nostru. Prima „dragoste” e unică prin noutatea ei, prin emoția ei, prin experiența ei naivă și curată. 

          Am învățat că poți găsi dragostea  oriunde, o poți găsi într-o carte, într-un mic ghemotoc de blană care vine spre tine doar pentru o mângâiere, o poți găsi în foșnetul naturii, în ochii limpezi de copil. O găsim în biserică, în casa Domnului. Dumnezeu este izvorul iubirii. Oricât ne-am adăpa din acest izvor, El nu va seca niciodată!  De mică știu că Dumnezeu a vrut să mă nasc din iubire, să-mi respect părinții, să îi iubesc, dar să nu uit niciodată de El, pentru că fără voința Lui, minunea numită „eu” nu ar fi existat. 

          „Dragostea nu cade niciodată, dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă.” (Sf. Apostol Pavel, I Corinteni cap.13) Atunci când iubești pe cineva, iubești, de fapt, persoana de dincolo de trup, iubești însușirile unui suflet lângă care se cuvine să crești spiritual, iubești pentru cum te simți lângă acea persoană, pentru ceea ce ai devenit lângă ea. Te iubesc pentru că mă iubești, acesta este un  schimb. Iubirea e cu mult mai mult decât atât, ea nu pune condiții „comerciale”. Dumnezeu ne-a creat din iubire, ne rabdă îndelung, ne iartă, deși nu merităm; Își dă Fiul să moară pentru noi pentru că ne iubește veșnic.  

          Mama, cel mai dulce cuvânt din lume! Mama, taină și intuiție salvatoare. Aici, pe pământ, mama e dovada cea mai mare că dragostea există; în brațele mamei  găsim mereu refugiu, mama își pune mereu copiii pe primul loc, preferă să nu mănânce ea, doar ca să își vadă copiii fericiți; ea se hrănește cu ceea ce oferă copiilor ei. Mama, un cuvânt și-o mie de  înțelesuri și de sentimente; mama, iubire pură și necondiționată; oare mai știe o mamă câte nopți și câte zile și-a făcut griji pentru copii și pentru familie? Fecioara Maria rămâne tuturor drept model de iubire curată. Ea, Maica Iubirii, a plâns pentru Fiul ei și  Mântuitorul nostru când L-a văzut pe cruce; s-a rugat pentru El, L-a simțit în inimă, sub sân, în pântecele-i feciorelnic pe Pruncul dumnezeiesc; ea fecioară și mamă, se roagă cu iubire, pentru noi, fiii ei adoptivi, cei ce „..din mila Sfântului/ umbră facem pământului” (Mihai Eminescu, Rugăciune), se roagă pentru luminarea minții noastre, pentru alinarea suferințelor noastre de tot felul;  durerile ei  de  mamă iubitoare se nasc din iubirea ce ne-o poartă tuturor ; care mamă nu suferă când vede că fiu-i moare rătăcind pe căi nepotrivite? 

           Dragostea? Sentiment? Familie? Jertfă? Îngrijire? Recunoștință? Răbdare? Smerenie? Adânc de bunătate? Alinare? Neprihănire? Iertare? Mulțumire? Dragostea: „Calea, Adevărul și Viața!” (Ioan 14,6). Așa cum  Dumnezeu ne iubește, așa să iubim și noi, așa cum El ne iartă, așa să iertăm și noi.  

Nimic fără Dumnezeu! „...cel ce rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne întru el ( I Ioan 4,16).”