Esențial în viață este doar iubirea. Iată concluzia, după o viață de om: nimic nu contează în afara iubirii. În viață poți să fii un dobitoc sau poți să te salvezi. Și nu te poți salva decât iubind pe cineva mai mult decât te iubești pe tine însuți - Alexandru Paleologu

Bătrânul ridică ciocanul. Bucata dură de oțel de la capătul cozii din lemn de fag, sclipi ciudat în lumina stranie a asfințitului: o mare de maci ce se topea în negrul etern al nopții.

Zgomotul făcut de porțelanul zdrobit era unul sec: bucăți din cap, din ultimul ochi, albastrul acela se prefăcea sub loviturile nemiloase în bucățele tot mai mici, mici de tot și care zburau în toate părțile- niște păsări mici care și-au pierdut capul-compas. Pretutindeni le vezi, le auzi, cum cad pe parchetul vechi: uite, uite aici o parte din umeri, din cap. Pieptul se fărîmă mai greu, în două bucăți ceva mai mari. Din brațe, din degetele Soniei, așchiile sar în toate părțile.

-         Ruheeeee

Mai lovi o data și încă o data

-         Ruheeeee

Niciodată odată, niciodată împreună. Un fel de tragere pe roată. Din căsuța sărăcăcioasă, din spatele ușilor și geamurilor larg deschise, zgomotul porțelanului zdrobit este cotropit de o muzică liniștită. Un pian din care curge Tăcerea lui Beethoven a lui Cortazar…

Presimt! Presimt, presimt în aerul tare al dimineții, al unei prime dimineți, acelei dimineți de piatră și mototolite cuvinte, singure, da, da, singure, oarecum singure, dar niciodată prea rarefiate pentru o dimineață ploioasă, un fel de miercurea cenușii.

Presimt că va ploua!

Aud, tot aud cum mă strigă dimineața, dimineața asta de sfârșit de septembrie, frumoasa și linștita lună septembrie.

Măreața zi de 25 septembrie, care ajunge, ajunge foarte repede, cu pașii ei mărunți, mici, mici, asemeni sânilor unei femei-șnur, pere mici, două pere mici, mici de tot, pași mărunți ce o aduc pe vântul dintre stejari în această nouă dimineață.

25 septembrie

Mă tot strigă această dimineață, mă tot strigă, na, aproape că strigă la mine, chiar țipă, poate țipătul unei femei isterice, he, he, he, poate, mai mult ca sigur țipă așa cum țipau ăia când eram în armată:

Deșteptareaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!!! , o sonerie stridentă, țârrrrr, țârrrrr, un burghiu care îți găurește țeasta , glasul sergentului Ghimpu.

Țârrrrr, țârrrrr, țârrrr, sună, tot sună!

Ei, nu puteai să fugi nu aveai unde, nu aveai cum. Cum adică să fugi? Eventual, nu, mai mult ca sigur vei sări ca ars, paradoxul serviciului militare la trupele de pompieri, să sari ca ars pentru a executa programul de dimineață.

Fix la 5:30!

Pe urmă, fuga ta nu ar fi adus nimănui, nimic bun, oricum te-ar fi găsit și în gaură de șarpe, mda, așa se spune, de parcă șerpii ăștia ar trebui să se găsească pe la toate colțurile acestei urbe aproape monoindustriale. Mai pe urmă, încotro să fugi? Niciunul din cele patru puncte cardinale nu te-ar fi putut ajuta, pentru că un transfug e doar un transfug, un amărât de băiat, unul care fuge ca un bezmetic, un obosit atlet, unul mărunt, un găinar printre atleți, așa cum zic milițienii, un găinar, un neica-nimeni ce fuge spre orizonturi de-o îndoielnică așteptare, neverosimile.

Fugi băiatule, fugi, go west, deși prima ta oprire va fi pe un teren agricol unde au fost semănate tone de vinete, roșii și gogoșari, da, da, ardei kapia, dulci, dulci de tot, dar ce naiba mai poate fi dulce când tu ești un nenorocit de transfug?

Pe la Chindie, nori de hârtie... Ce zici nene, vii la Voltaj, se dă concert la Grădiniță, în Romană!

Să mai fie miracole dimineața? Nuuuuuuuuu, nuuuu mai există demult așa ceva, mai ales că glasul fiecărei dimineți moare, moare degrabă, moare degeaba dar, cumva decent când apare, așa ca o blondă țâțoasă pe tocuri, amiaza, he, he, he, decoltata oră a amiezii.

Decoltata oră a amiezii

Surdă, oarbă, nu știu, nu  mai știu, dar știu cu siguranță, surdă ai fost, degeaba am tot strigat după tine, glasul meu, vocea-mi murea  încet-încet, îngenunchiat de zidul tăcerii care îți mușcase din sufletul de zombie.  Mi-ai întors spatele și ai plecat. Cu pași mărunți și bine chibzuiți.

Așa ai plecat! Cu pași mărunți și bine chibzuiți.

 Am strigat, degeaba, cuvintele, bietele mele cuvinte au căzut măcelărite, tăiate rondele de ierburi, ciudate ierburi, uscate și tăioase, bisturie ce te pot tăia până la os.

Fierăstrăul de amputare.

Doar niște ierburi, doar niște cuvinte, cuvinte mototolite, istovite, mormăind cine știe ce tâmpenii. Pe urmă, sigur, mai pe urmă, privirea ta vicleană, lichefiată, curge. Ia-o de aici, curge precum o vomă caldă, voma unui bebeluș, un fel de ploaie de pesmeți lichizi ce cade peste ziua aceia de sfârșit de septembrie.

Presimt că va ploua, dacă nu cumva, iată, plouă deja! Printre ei, printre picurii de ploaie, urmele pașilor tăi și, care rânjesc sinistru, așa cum rânjea brigadierul Nilă.

Cine dintre transfugi nu îl cunoaște pe Nilă, tovarășul brigadier Nilă:

Tu mergi la Vegetală 1, tu la 4, tuuu, tuuu mă, ăla blond, la vegetală doi! Da, da, sigur șefu, la vegetală 2. Heee, heee, heee, râde și râgîe: ești operator la mișcare, adică ăla care trebuie să care cu spatele, cu cârca băiete, cu cârca, lăzile pline ochi cu roșii, roșiile cele mari, mari de tot. Dacă brigadierul Nilă  stă la umbră și trage cu sete din țigările fără filtru pe care le sudează, tu transpiri, transpiri serios, broboane de sudoare, multe, tot mai multe, te invadează sub lada mare și plină de kapia.

E greleee, constată, da, da, e grele, constată Nilă. Brigadierul se joacă cu fumul țigării sale, rotocoale, rotocoale, cerculețe, niște cerculețe, poate un fel de OZN-uri ce dispar foarte repede  în cealaltă dimensiune, a patra dimensiune, acolo în hiperspațiu.

E grele, sigur că e grele, dar ce naiba să faci dacă nu ești brigadier, ești doar zilier, tocmit cu 4 lei la zi, un pachet de Carpați fără filtru și o cutie de chibrite, pe zi, pe cap de om, unul dintre cei mulți, ei, nu chiar atât de mulți și care privesc cu jind spre limex.

            Pe unde-o fi și Trieste ăla?

Seara, da măi, seara îți aprinzi o țigară și te gândești la câmpie. O vezi, îi vezi aerul care trepidează, tremură ca o piftie, valuri-valuri de căldură ucigătoare. Vezi și simți câmpia și, ai spune că seamănă cu toamna, cu o toamnă ce sosește ca Baltazar, aterizează cu ploile și noroaiele ei, cu bruma rece, dar mai ales, dar mai ales cu glodul, cu glosul acela cleios, un fel de aracet natural. O toamnă ce începe să curgă mult prea deveme, desfigurându-ți sufletul. Al meu, al tău, sufletele corăbierilor uciși, surghiuniți la nu știu ce capăt de lume, sfera aia cu multe colțuri uitate, mult prea îndepărtate pentru corăbiile ale căror pânze mai sunt umflate doar de marile vânturi.

          Frumoasa și liniștita zi de 25 septembrie

Deasupra ei zboară hârca toamnei, vrăjitoarea galbenă și infamă. Din cerul desfigurat de ceață ai spune că vine cineva, se apropie cineva, ceva, așa cumva vine, tot vine, aruncă cu bucăți mari de ceață, unele mari de tot, sigur, altele ceva mai mici, mărunte și desfigurate bucăți de ceață.

         Aprez de mois de luge

Am așteptat o dimineață, o întreagă dimineață, acea dimineață de 25 septembrie, cu nori alungiți pe cerul galben, nori ce tot cască alene, zgribuliți acei nori, orbiți de ceață, plictisiți, momiți de somnul dimineții, a acelei dimineți de 25 septembrie. Oare, oare va veni? Va veni din timpul ei? Din timpul ei măcinat de orgolii ieftine, da, orgolii ieftine de damă de companie. De curvă.

Dar glasul acela spune altceva: Poate nu e așa, poate că așa au fost brodite lucrurile de Croitor, singurul care măsoară o singură dată și taie ori de câte ori este nevoie. De câte ori este nevoie sau cum au zis comuniștii, Lenin a spus-o: „de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi“.

Caută umbra... Unde e umbra, unde mama dracului s-a ascuns!

Aici, uite aici, aici la Vegetală 2, aici nu îți pierzi doar vremea, adică timpul cel mult la tinerețe și atât de puțin la bătrânețe, aici la V2 îți pierzi umbra. E atât de cald încât propria umbră o ia la goană. Uite-o cum gonește spre limanul rândurilor cu roșii sau ardei, interminabilele rânduri, tenia pământului ce ajunge întodeauna la linia orizontului... Ajunge întodeauna, umbra, umbra niciodată.

E mai cald decât în iad!, zice Nilă, aprinzându-și încă o țigară. A a zecea în această dimineață. Glasul îi sună dogit, hârîit, momit de boală, de boala ce dospește acolo, acolo în măruntaie.

Sigur că da tovarășe brigadier, cumva, cumva, așa o fi, dar ar fi bine de știut, tovule, cine e cel care în iad fumează țigara? Fumezi sau înfuleci la lăzi? Asta-i hamletiana întrebare, tov brigadier. Hârîie iarăși, vocea dogită a lui Nilă se furișează pe după depozit. Începe să râdă: Băăăăăăăăăăăăăăăă, eu sunt domnul Nilă, tovarășii sunt la partid, ei sunt cei care construiesc socialismul, eu, măăăă, eu doar mimez. Hai, hai, mai cu viață, uite și tu, amiaza a aproape. Da, da, zic, e aproape, poate mai aproape ca și Trieste ăla?

Erai frumoasă și aveai 19 ani!

Nu pleci, hai,nu pleci odată? Cară-te!!!

Ba da, taci, taci că plec, uite, plec, plec cu trenul ăla înghețat, înghețat și plin de păpuși. Păpuși de porțelan. Toate seamănă cu Sonia, păpușa ta. E prima data când Sonia mă privește cu spaimă, iar eu îi spun: ne așteaptă o lungă călătorie, una nesfârșită. Vom vorbi despre tine, despre mine, despre noi, Dana, iar în momentele de pauză, time out, vom vorbi despre Dumnezeu.

Am văzut ceva într-o noapte, ceva chiar am văzut. Se poate să fi fost umbra vreunui zeu, poate chiar însuși zeul. Sigur, sigur doar un zeu ceva mai mărunt, cumva, eh, cumva mai mototolit, mai  bețiv, unul care bea ”Monopol”, ”RDV” în birtul lipit de sediul CAP-ului.

Mama și Copilul, CAP-ul și birtul, crâșma, bodega, da măi, bodega, o construcție veche și cu ziduri roase de timp și de amintiri. De cum pășești înăuntru, prima dată vezi pereții aceia văruiți, mai mult sau mai puțin văruiți, ridicați în pripă, pe repede înainte. Ușa, da, ușa pe care o deschizi e din lemm mâncat de cari, cu pragul jos, mult prea jos și care te împinge spre un interior mohorât, aproape trist, necuvântător, cu niște dușumele spălate, da, spălate cu petrol, dușumele ce susțin nu mai mult de patru sau cinci mese construite din bardă de un nepriceput tâmplar.

L-au botezat Iosif!

Programul e program, zice tovarășul responsabil, tot zice din îndărătul, din spatele unei tejghele vechi, vechi, hă, hă, de pe vremea când în primărie trona portretul lui Carol al II-lea, dat jos de tabloul cu Mareșalul, unicul Mareșal și el înlocuit cu mult prea tânărul Rege Mihai, după care, rând pe rând, Generalisimul Stalin, Gheorghe Gheorghiu Dej și, cu voia dumneavoastră, ultimul secretar general al Partidului Comunist, Nicolae Ceaușescu.

E închisssssssss! Deschidem după ora 19.00, vedem telejurnalul împreună!

Zeuleeeee, măi zeule, noi nu bem ceva? Măcar o țuică mică, o sută de monopol sau RDV, rachiu din vin, un rom, unul mic, rom de ăla cu gust de spirt sanitar, după care îți apar pete pe față, pete mari, maronii, hai măi zeule, zău așa: nu bem și noi ceva?

Am văzut ceva într-o noapte! Erau cadavrele amantelor mele. Le-am văzut leșinînd, vomitând după porcăria aia de lichior de cireșe, căpșunică poate, dar vederea lor nu mi-a făcut nici rău, nici bine, dar a transformat stelele în uriașe cruci de lumină.

Dimineață, of, of, dimineață, hm, devreme. Era  foarte devreme, atunci când ai plecat fugind pe străzile aproape fără nume, ale căror gust și sens nu le mai știa nimeni. Nici măcar tu!

Tu, tu Dănuțo care spuneai că știi totul despre oameni și străzi, nimic despre oameni și șoareci. Ai râs când ți-am spus că ai suflet de curvă, dar m-ai pleznit cu sete când ți-am spus că ești mincinoasă, una mare de tot, aproape de patalogic

Mi-ai spus că ai avea un coș plin cu suflete, suflete furate, dar că pe ceea ce spune o mitomană ca tine nu e bine să pui prea mare preț.

Știi cum ai plecat? Ai plecat în mare grabă, așa....  așa cumva....  cu niște pași împinși, așa cum ai împinge o sanie pe un câmp plin pietre, târând după tine frumoasa și liniștita zi de 25 septembrie. Iar umbra, mda, pe biata ta umbră o tot trăgeai după tine exact cum ai trage un geamantan greu, foarte greu, un cufăr de lemn, greu , greu de tot, poate o ladă de armată, da, da, o ladă de armată.

Uite mama trec soldații și-n armată-și beau ficații, trec soldații așa cum trec oile cele multe când urcă la munte.

Unu, doi, trei, patru, Stângu, stângu, stâng, drept, stângul... Coooopanieeee stai! Dreeeepți! Cu cântec înainte maaaaarș.

Tonul la cântec: Avem o țară, o datorie și-o misiune de veacuri de împlinit... Coooopaaanieeeeeeee , repetă! Companieeeeeeeee, cu cântec înainte marș!

Uite , uite mamă trec soldații, niște moluște verzi ce se aliniază frumos.

Pe aliniamentul de tragere, înaintați! 

 Ai întors capul, iar din ochișorii tăi mari, verzi, de un înspăimântător verde, crud, crud precum o primăvară zăludă, nebună, ochii aceia ai tăi cumva oblici, acea tăietură obligatorie a cruzilor călăreți din fundul Asiei Centrale, din ochii migălos pictați pe fața ta de cadână imperială, au început a se furișa două lacrimi. Exact două lacrimi ți-au pătat obrazul. Doi picuri de ploaie în deșertul de la marginea împărăției locuită de urmașii lui Lao Tzu, doar două, 2, picături de ploaie.

În acel moment mă iubeai, cred că mă iubeai. Pe urmă, he, he, câteva secunde după, după ce ți-ai șters cu un gest teatral firișoarele de lichid sărat ce ți-au agresat rimelul, ți-ai mușcat buza de jos și ai plecat.  Ai șters pe jos cu mine și ai plecat !

Era noapte, chiar noapte, o uriașă bucată de mătase neagră ce se imprimă pe unde nici nu gândești, nici nu visezi. S-a lăsat brusc! A venit mai repede, agresivă precum un  atac de cord și care vine fără prea multe explicații.