A încercat să dreagă pozna fiului cu.....o poznă la limita penalului!

Tizul Ionică, dintr-o familie numeroasă compusă din şase fraţi şi surori, ce locuia într-o casă situată sub streaşina pădurii la vreo şapte kilometri de satul de reşedinţă nu era un ciled rău, forobraz sau ducucit şi nici din cale afară de ştrengar. Dimpotrivă, era privit cu admiraţie, simpatie şi înţelegere de colegi şi profesori mai ales că realiza zilnic o adevărată performanţă. Venea la şcoală uneori prin noroaie, nămeţi, viscol, pe vreme rea, pe ploaie, furtună, cu tramvaiul 11, cum obişnuia să zică, asta însemnând stângul lângă dreptul. Încerca să fie cât se poate de punctual. Nu era autobuz şcolar, foarte rar avea norocul să prindă câte o căruţă sau o sanie conduse de vreun sătean milos, care îl invita să-l însoţească.

De câteva zile, vremea caldă, primăvăratică l-a făcut să nu-l mai tragă aţa spre învăţătură. Continua să vină la şcoală, dar în loc să-şi îndeplinească îndatoririle lui de şcolar, să participe la ore, la activităţile didactice, a început să-şi acorde cu de la sine putere câteva zile de relaxare. Rămânea pe terenul de sport din preajmă ori îşi petrecea timpul printre lozele de pe malul râului admirând natura, peştişorii, păsările cerului, iar când socotea că programul şcolar s-a încheiat se îndrepta agale spre casă.

Mama, o femeie ageră, sensibilă, căreia nu-i scăpa niciodată nimic a sesizat imediat schimbarea de comportament a cilediului. Nu-şi facea temele, nu învăţa ca înainte, iar atunci când îl întreba venea cu argumente de genul: "n-am teme, am învăţat în clasă, n-a venit profesorul etc". Cum îndatoririle familiale au obligat-o să coboare în satul de reşedinţă pentru pită şi alte mici cumpărături -  câte un kilo de ţucăr, de oloi, de rais, o glajă de naftă pentru lampă, o cutie de ghiufe de la boaldă, câteva pilule de durere de cap de la potică -  a trecut şi pe la şcoală să vadă ce se întâmplă cu feciorul. I-a lipsit, însă, stăpânirea de sine şi cumpătarea specifice oamenilor locului, ceea ce a făcut-o să greşească.

A dat buzna în şcoală şi în clasa în care îi învăţa flăcăul chiar în timpul orelor. Profesorul a greşit şi el prin faptul că nu i-a cerut să aştepte până îşi îndeplineşte îndatoririle faţă de clasă, i-a transmis că: "Ionică e un băiat bun, dar de câteva zile n-a mai dat pe la şcoală!". La aflarea neplăcutei veşti i-a cerut fiului; "vino măi ticălos mic la mama!". A urmat un foarte scurt interogatoriu: unde te-am trimis şi te trimit zilnic? La şcoală? Cum se face că de atâtea zile n-ai mai dat pe aici? Întârzierea răspunsului a înfuriat-o peste măsură, iar drept urmare i-a cerut pe un ton imperativ: "dă-ţi jos pantalonii!", iar cum nefericitul ştia că mama sa e o fiinţă exigentă, autoritară, de neînduplecat, în faţa căreia nu poate cârti şi că n-are nicio şansă de scăpare s-a conformat ca un blând mieluşel. A avut parte de o corecţie zdravănă, usturătoare şi umilitoare aplicată cu năduf, pe care atât împricinatul cât şi cei prezenţi n-o să o uite toată viaţă.

În final, autoarea a realizat că a greşit. De aceea, a început să-şi ceară scuze, să se disculpe pentru imixtiunile sale nedorite şi inadecvate în procesul educativ, deloc pedagogice, deloc educative, la limita penalului, fapta sa putând fi lesne încadrată la infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului. "Atât m-a gitruit, de mi-am pierdut cumpătul pentru că numai eu şi bărbatul ştim cât ne străduim, cât ne sacrificăm, să avem ce ne trebuie, să fim în rând cu lumea, să ne putem trimite copiii la şcoală, să ne onorăm obligaţiile familiale şi sociale. Bărbatul lucră din noapte în noapte la oraş, iar eu am devenit un fel de dispecer, care îi pregătesc şi primesc pe toţi. De multe ori n-apuc să dorm nici măcar câteva ore pe noapte pentru că trebuie să le pregătesc merinde, să văd ce au fiecare nevoie, să-i conduc pe cei mici o bucată din drumul spre şcoală întrucât trebuie să treacă prin pădure şi nu vreau să întâlnească vreun lup hămesit sau o altă dihanie, ce ar putea să-i sperie ori să le provoace neplăceri. La reîntoarcere îi reprimesc în aceleaşi condiţii pe fiecare".

Cu siguranţă toată tărăşenia n-ar mai fi avut loc dacă colegii, care erau la curent cu isprăvile lui Ionică, l-ar fi avertizat fie chiar şi în glumă: "Bine măi colega, dacă tot vrei să hoinăreşti, să te joci, joacă-te acasă, nu mai face 14 km/zi până aici!".

După câţiva ani de la ispravă, m-am interesat de situaţia împricinatului. Am constatat că absolvise învăţământul gimnazial şi o şcoală profesională, îşi întemeiase o familie, avea doi copii frumoşi. Da dovadă şi de calităţi de foarte bun gospodar. În preajma casei a pus în valoare o suprafaţă de câţiva ari de teren răpit pădurii, situat pe o pantă pe care de abia puteai rămâne în picioare pe care a săpat-o cu ţuagul, cu sapa de laz, cu hârleţul şi ce o mai fi avut la îndemână pentru a o putea planta cu grampiri mai ales că Gândacul de Colorado, principalul dăunător al acestei culturi şi a celorlalte plante din familia solanaceae nu ajunsese până aici. Nu avea nici acum parte de linişte.

Cum rămăsese în fosta casă părintească, din când în când se autoservea cu câte un braţ de vreascuri pentru nevoi casnice şi gospodăreşti din pădurea fostă proprietate a familiei. Îşi depusese cerere şi îndeplinise formalităţile pentru reconstituirea dreptul de proprietate, dar dosarul era în curs de soluţionare. Pădurarul care avea în responsabilitate cantonul îi aplica periodic câte o sancţiune contravenţională cu amendă, fapt ce nici nu-l supăra prea tare. În ultimul timp, însă, se modificase legislaţia în domeniu în sensul că începând cu a treia contravenţie era considerată infracţiune silvică, iar Ionică ajunsese în această situaţie, cauza fiind pe rol la judecătorie, ceea ce provocase îngrijorare întregii familii.

În final, deşi s-a pronunţat o soluţie favorabilă, emoţiile prin care a trecut l-au determinat să reflecteze serios asupra perspectivelor şi viitorului său şi al familiei. A decis să plece la muncă în străinătate. Veniturile realizate i-au permis să-şi întemeieze o gospodărie frumoasă situată în perimetrul construibil al localităţii, astfel că în prezent familia beneficiază de lumină electrică şi reţeaua de utilităţi, are acces la căi rutiere modernizate.

Îl supără puţin constrângerile, limitările şi interdicţiile provocate de pandemie, dar speră ca noi toţi că măsurile luate pentru a o stopa vor da roade şi vor duce la o soluţie datătoare de speranţă, încredere şi optimism pentru familie, neam şi ţară, pentru întreaga lume.