ELENA M. CÎMPAN – ZIUA DE DUPĂ

Departe de noi gândul la ziua de apoi, cu toată conotația ei de sfârșit („Greul cel mai greu, mai mare/ fi-va capătul de cale.” – Lucian Blaga, „Greierușa” ), cu trimitere la „lumea de Apoi”, atunci când ne-am oprit la ziua de după, un fel de modern „day after”, dar pare că agitația, verbală și lucrativă, de până la ce să se întâmple, este copleșitoare în comparație cu tăcerea, individuală sau colectivă, de după ce s-a întâmplat. Tot ce este atât de așteptat, pregătit, cu emoție, de timp îndelungat, se uită imediat, cu ochii îndreptați deja, imediat, spre altceva care, de asemenea, va fi tot îndelung proiectat și tot degrabă a fi șters cu buretele. Ca atunci când prăjiturile de pe platoul din centrul mesei sunt atât de savuroase, încât merg rimele „una-n gură, una-n mână și cu ochii după alta.” Cam așa trăim de o bucată de vreme, cu job-uri unul peste altul, suprapunând cercurile timpului, ca-n simbolul jocurilor olimpice, cu oboseala cea de toate zilele, cu program și programe ce ne fură din viață, cu alergătură, cu „prinsul” ( și introducerea, și încheierea ), în mai multe deodată, de parcă n-am fi doar un singur om, cu perfecționări și lipsuri, cu încredere în van în tot ce facem, de parcă am trăi o mie de ani, cel puțin, de vreme ce zilele, de ieri, de azi și de mâine, se scurg pe lângă noi, prin noi, fără să (ne ) dea socoteală nimănui.
Dacă lucrurile s-ar întâmpla așa cum trebuie, n-ar fi degrabă uitate, iar ziua de după ar conține ritualul mulțumirii, din care se poate trăi mult și bine. Rămânerea cu gândul acolo nu este trăire în trecut, este bucuria de-a nu mai dori să se termine. De ce să nu ( mai ) rămânem în noaptea de Înviere, dacă dorim, de ce să nu zăbovim și după epuizare, dacă ne place, de ce să nu ne luăm timp pentru a prelungi ziua dinainte și a trage de timp până la ziua de după, fără a fi depășiți, demodați. Adevărata trăire începe după ce se termină zgomotul. Veți spune că nimeni nu ne oprește, că sunt puțini care gândesc așa, că lucrurile merg mai departe, indiferent de voința, stăruința sau piedicile ivite. Da, numai că, dacă ne uităm la noi, cu atenție, vom observa un consum crescut, energetic, uman, de a pregăti ceva, și o epuizare de după. Fizic, așa se întâmplă. Emoțional, tocmai acum/atunci începe. Deși, dacă cele întâmplate ar fi la înălțime, ar trebui să trăim cu bucurie/ din bucuria lor, multă vreme după, făcând din stingere o reaprindere din interior. Să ne pătrundem de farmec, după cum spune academicianul, după cum a spus poetul.
Lărgind orizontul, vedem cum abia ziua de după este cu adevărat importantă, semnificativă. Totul există ca să fie continuat. Într-o logică a lucrurilor, cartea de după e mai bună, scriitorii cresc unul din altul, istoria devine în spirală, faptele se așează, cărămida de după e mai aproape de finalul construirii, nu cea dinainte. Nu ne-am putea opri doar la ziua dinainte, oricâte emoții ar conține și am avea, dar am putea spune stop clipei, pentru că este atât de frumoasă, de la Goethe încoace, intrând în ziua de după, amânând-o la infinit. Abia acolo este împlinirea adevărată a ceea ce am pregătit. Ziua de după, cu frumusețea ei unică, trăită în tihnă, ar trebui să reprezinte măsura tuturor lucrurilor. Atunci e regăsirea de sine.
Să facem din toate zilele noastre o zi de după.