Pr. Vasile Beni: Bucuriile și durerile unei mame

           Textul Evangheliei la duminica a 20-a după Rusalii: ,,În vremea aceea S-a dus Iisus într-o cetate numită Nain şi împreună cu El mergeau ucenicii Lui şi mulţime mare. Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, iar mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge! Atunci, apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te! Iar cel ce fusese mort s-a ridicat şi a început să vorbească, iar Iisus l-a dat mamei sale. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Proroc mare S-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său” (Luca 7, 11-16).

                              Dragii noştri credincioşi!

         Încă de la începutul acestei predici fiecare dintre noi ar trebui să conştientizăm că fiii şi fiicele, copiii noștri, nu sunt „întâmplări”, nu sunt „accidente”, ci „binecuvântări”, daruri divine care ne îmbogățesc și ne înfrumusețează viața.  Limba omenească este prea săracă în cuvinte pentru a spune ce este copilul. Totuşi, am putea spune că este cea mai de preţ comoară, iar părinţii sunt paznicii acestei comori. Copiii sunt templul lui Dumnezeu, pentru că în fiecare vedem chipul lui Dumnezeu.

        1. Bucuriile oricărei mame sunt sănătatea, realizările și împlinirile copiiilor. Sunt bărbat, dar și părinte, însă nu voi putea înțelege niciodată ce este în sufletul unei mame. Cred, însă, că cea mai mare demnitate de pe lumea aceasta este să fii mamă. Pentru că mama e totul, încă de dinainte de a afla că este însărcinată. Apoi, după ce află, se gândește la viitor:  La întâlnirea cu minunea din pântece, la prima rochiță și la prima fundiță ori la primul costum cu papion, la  primul zâmbet și la primii pași, chiar și la prima zi de grădiniță. Toate sunt acolo, în mintea și în sufletul ei. Dacă plângi, plânge şi ea, dacă râzi, râde şi ea. Ea e alături de tine, orice drum ai alege. Mama ceartă şi sărută în acelaşi timp. Mama e prima ta iubire, primul tău prieten, chiar primul om cu care te-ai certat. Însă, nimic şi nimeni nu vă poate despărţi. Nici timpul, nici distanţa, nici chiar moartea…Mama ştie şi simte totul. Mama e ca o liturghie, jertfeşte jertfindu-se. Mama e candelă aprinsă, lumânare ce arde şi aduce lumina speranţei oriunde. Mama este o icoană ce o poartă fiecare în suflet. Mama este ca un duhovnic la care mereu găseşti iertare, chiar şi pentru lucrurile pe care nu le-ai făcut.

       2. Toate durerile şi necazurile care vin asupra copiilor le simte şi mama, pentru că mama împleteşte dragostea cu durerea. La o mână avem cinci degete şi ori la care ne rănim ne doare. Aşa e şi mama. Suferă alături de copilul care este bolnav. Durerile unei mame sunt eşecurile, dezamăgirile, neîmplinirile celui ce l-a purtat în pântece.

        Și așa cum o demonstrează experiența generală, confirmată de mărturiile științifice, nu există o suferință sufletească mai mare pentru un om, cu atât mai mult pentru o mamă, decât moartea copilului. Ce-i poţi spune unei mame care a pierdut definitiv o bucată din fiinţa sa? Îşi va mai găsi vreodată liniştea? Cine şi cum o poate ajuta? Sunt întrebări la care poate nu avem un răspuns. Şi cu toate acestea Evanghelia duminicii ne arată cum Iisus o vede pe mama care plânge, I se face milă de ea şi-L învie pe tânărul din Nain.

        3. Povestea mamei cu un singur ochi. Într-o zi, profesorii noştri  au chemat pe părinţi la şcoală, iar când colegii mei au văzut-o pe mama m-au întrebat: ,,Mama ta are doar un singur ochi ?!” și m-au ironizat. Când m-am întors de la şcoală acasă am întrebat-o:  “Mamă, de ce nu ai şi celălalt ochi? Nu îţi dai seama că nu faci decât să fiu bătaia de joc a celorlalţi?”

      Mama nu a răspuns… În acea noapte m-am trezit şi m-am dus la bucătărie să iau un pahar cu apă. Mama plângea acolo, în linişte, ca şi cum îi era frică nu care cumva să mă trezească. Mi-am spus că o să cresc şi o să am succes şi o să plec departe de mama şi de sărăcia noastră plină de disperare.

     Am părăsit-o pe mama şi m-am dus în Seul să studiez, fiind admis cu bursă la o universitate de acolo. Apoi m-am căsătorit. Mi-am cumpărat propria casă. Apoi am avut şi copii. Acum trăiesc fericit şi mă bucur de succes. Îmi place în acest loc deoarece nu îmi aminteşte de mama.

    Dar într-o zi cineva neaşteptat a venit să mă vadă. ,,Poftim?” Dar cine eşti dumneata?” Era mama mea… Tot cu un singur ochi. Am simţit ca şi cum întreg cerul s-a prăbuşit peste mine. Fetiţa mea a fugit plângând, speriată de ochiul mamei. M-am întors către ea şi am întrebat-o: ,,Cine eşti? Nu te cunosc!” Am ţipat la ea: ,,Cum îndrăzneşti să vii în casa mea şi să îmi sperii fiica? Pleacă de aici în acest moment!”. La toate acestea, mama a răspuns un ton jos: ,,Vai, îmi pare atât de rău. Poate că am greşit adresa”… Şi a dispărut.  ,,Slavă cerului că nu m-a recunoscut”, am răsuflat uşurat. Mi-am spus că nu o să îmi pese şi nici nu o să mă gândesc la asta pentru tot restul vieţii mele.

   Într-o zi, a sosit de acasă o scrisoare care mă înştiinţa de o reuniune de şcoală. Voiam să-mi revăd vechii colegi de şcoala aşa că am decis să mă duc. Mi-am minţit soţia ca o să plec într-o călătorie de afaceri. După ce reuniunea s-a încheiat, din pură curiozitate, m-am dus la vechea cocioabă pe care obişnuiam să o numesc casă. Casa era părăsită, gata să cadă. Vecinii mi-au spus că mama a murit recent şi mi-au înmânat un plic în care se afla un bilet scris de mâna mamei.

În el scria:

     ,,Fiul meu, cred că viaţa mea a fost suficient de grea şi de lungă. Nu o să mai încerc să te vizitez în Seul, însă crezi că îţi cer prea mult să vii să mă vizitezi din când în când? Îmi lipseşti atât de mult, tu însemni lumea pentru mine. Am fost întotdeauna atât de mândră de tine, fiul meu.

Am fost atât de bucuroasă când am auzit că vii pentru reuniune. Îmi pare rău că nu am decât un singur ochi şi că te-am făcut să-ţi fie ruşine cu mine toată viaţa. Vezi tu, când erai foarte mic, ai avut un accident şi ţi-ai pierdut un ochi. Ca mamă, nu am putut suporta să te privesc crescând doar cu un singur ochi… aşa că ţi l-am dat pe al meu… eram aşa de mândră de fiul meu care vedea o întreagă lume pentru mine, în locul meu, cu acel ochi. Nu am regretat niciodată decizia mea. Cum aş putea? Când iubeşti pe cineva, fericirea celuilalt contează mai mult decât propria fericire.

      Nu am fost niciodată supărată pe tine, pentru nimic din ce ai făcut. În acele momente când ai fost mânios pe mine, mi-am spus: ,,este fiindcă mă iubeşte”. Îmi lipsesc acele momente când erai tânăr şi te învârteai în jurul meu. Îmi lipseşti atât de mult. Te iubesc”.

     Lumea mea s-a cutremurat şi prăbuşit în acelaşi timp… Era mai mult în acea scrisoare, dar nu am putut să citesc mai departe. M-am prăbuşit în genunchi, plângând în hohote ca un copil şi strigând-o pe mama. Nu mai există nicio modalitate prin care m-aş fi putut revanşa faţă de ea pentru felul urât în care m-am purtat cu ea.

  ,,Iartă-mă, mamă, te rog”…

Morala: Niciodată să nu uiţi să îi respecți pe părinții tăi, nu ignorați și nu subestimaţi sacrificiile lor. Ei ne dau viață, ei ne cresc mai bine decât au fost crescuţi ei şi încearcă să ne ofere o viaţă mai bună. Ei doresc bine pentru copiii lor, chiar și în visele lor cele mai sălbatice. Întotdeauna încercă să arate calea cea dreaptă și să fie un factor de motivare. Părinții dau tot pentru copiii lor și iartă toate greșelile făcute de aceştia. Amin!

     Pr. Vasile Beni