Prof. Mirela Rus: Sufletul se întoarce ACASĂ, de Crăciun

Crăciunul, vremea colindelor....Crăciunul, vreme de poveste la gura sobei, privind pe un ochi de fereastă la fulgii pufoși de zăpadă, care se aștern din cer, de parcă toți îngerii își scutură aripile. Pentru unii, poveste, pentru alții, realitate cruntă. Pentru unii, fericire, pentru alții tristețe. Și pentru unii, și pentru alții, gândul la cei ce colindă din cer se strecoară tiptil, precum raza de soare printre nori. Căci nu spune, duios, colindul: „Cerul și pământul / În cântări răsună./ Îngeri și oameni / Cântă împreună.”?
Crăciunul este un foarte bun prilej de a face pace cu tine însuți, de a te opri din cursa nebună a fiecărei zile, de a „parca” într-un colț de suflet și de a-i da răgaz inimii să bată liniștită. Dar Crăciunul este și timpul iertării, este și timpul amintirii. Deși este o sărbătoare care pune pe un piedestal copilăria și copiii, căci a lor este bucuria și inocența, pentru că în fiecare din noi se trezește din când în când copilul de altădată și mai ales de Crăciun ne întoarcem lăcrimând spre casa părinților sau a bunicilor, spre mirosul de cozonac proaspăt scos din cuptor, Crăciunul este al tuturor, ne-a fost dăruit din dragostea lui Dumnezeu, prin Fiul Său. Și dacă încercăm sau ne dorim „să fim copii pentru înc-o zi”, pentru încă un Crăciun, doresc să vă împărtășesc o istorioară relatată de către egumenul Schitului Țibucani, părintele Hrisostom Filipescu. Povestioara spune că un tată și-a certat fetița fiindcă a stricat o rolă de hârtie pentru împachetat cadouri, încercând să decoreze o cutie pe care să o așeze sub brad. Deși a fost certată, fata a dat în dimineața de Crăciun darul tatălui ei. Acestuia i-a fost rușine pentru reacția pe care o avusese cu o zi înainte. S-a supărat iarăși când a văzut că în pachetul frumos decorat nu era nimic. A țipat la fetiță, reproșându-i că atunci când se face un cadou, trebuie să fie ceva în el. Cu lacrimi în ochișori, fetița i-a răspuns că nu este gol și că ea a pus mulți pupici numai pentru el. Tatăl a luat-o în brațe, rugând-o să-l ierte. Tatăl acela a păstrat multă vreme cutia lângă patul său și, când era trist sau descurajat, și mai ales că fetița lui nu mai era, scotea din cutia aurită câte o sărutare a îngerului său, amintindu-și și simțind cu câtă dragoste ea le pusese acolo. Este o lecție pe care trebuie să o învățăm de la copii, aceea a răbdării, a semnificației gesturilor simple, aparent, dar adevărate, și care îți aduc adevărata fericire.
Ar trebui să ne gândim și să conștientizăm că suntem aici, pe pământ, într-o scurtă vizită. Nu știm chiar nimic despre ziua de mâine, nici despre Crăciunul viitor. Așadar, omule, redu din viteză, parchează, oprește-te și simte mirosul florii, ascultă glasul tăcerii. A învăța să taci, a învăța mintea să tacă, este o cale spre a invita bucuria, pacea să își afle locul în inima ta. Viața oricum te prinde din urmă. Ori moartea. Așa că, între timp, gustă din fructele din coșul plin care ți se oferă. Uneori, poate nu primești decât o lămâie, dar poți face din ea o limonadă.
Măcar câteodată, în zile și momente pline de sfințenie, să ne facem timp să Îl chemăm pe Dumnezeu, să ne așezăm în fața Lui și doar să tăcem. Fără gânduri rătăcite, fără întrebări. Să găsim drumul înspre noi alături de Dumnezeu, și așa vom vedea că un astfel de drum este sfânt. Și vom descoperi că suntem foarte aproape de noi înșine, cu toate că am bâjbâit atâta căutându-ne foarte departe. Surprins, te vei întreba cum e la tine în suflet.
Pe potecile acestei vieți, pentru unii sunt rare, pentru alții dese momentele în care pot exclama: „Viața este minunată!” Deși ar trebui cu toții să o putem face. Însă uneori ea se furișează de lângă cei dragi pe nesimțite, și atunci florile care răsar în grădina sufletului nu mai au mireasmă. Dar Dumnezeu trimite solii, trimite îngeri cu chip de om care îți oferă „aripile” lor în cele mai negre nopți din viața ta. Aceștia merită, și ți-i dorești alături de tine și în cele mai însorite zile.
Fiecare dintre noi are câte o rană sau mai multe...Fie este vindecată, sau doar cicatrizată, fie este încă deschisă. Privind în interior, vorbești cu sufletul tău, vorbești cu Dumnezeu, vorbești cu nemurirea. Așadar,
„stai acasă, inimă, și odihnește-te....Sunt singur cu bătăile inimii mele.”
(Hrisostom Filipescu)