Andrei Marga: Curajul de a înfrunta realitatea

Am încheiat  articolul anterior cu observația că „nu altcineva decât Henri Kissinger  a arătat, pe bună dreptate, că abia revitalizarea suveranității naționale este viabilă. <În acest moment al istoriei, aceasta ar fi modernizarea sistemului westphalian informat cu realități contemporane> (World Order, Penguin, New York, 2014, p.373). Geopoliticieni germani și francezi arată, la rândul lor, că suntem în fața unei lumi cu trăsături noi față de cea a ultimelor decenii – o lume care are nevoie de concepții noi”.

Mulți mă întreabă despre ce concepții este vorba. Răspund indicând aici o seamă de înnoiri care ar fi benefice, mai ales după ani de împotmolire în optici înguste și activistice, în erori și confuzii la tot pasul.

Să spunem direct. Democrația nu are alternativă, dar, în conceperea ei,  este cazul despărțirii de deformări care s-au adunat în ultimele decenii și care trec acum, în mod fals, drept normalitate.

Din nefericire, a devenit obicei înlocuirea analizei situațiilor cu anatemizarea. Aceasta nu a rezolvat vreodată ceva. Adesea, anatemizarea pornește de la inși fără idei și incapabili de soluții, dar avizi să parvină. Geopolitica franceză a arătat ce monstruozități au rezultat deja din „diabolizările” de acum un deceniu (Gerard Chaliand, Michel Jan, Vers un nouvel ordre du monde, 2014, p.322). În definitiv, câte confecții propagandistice nu cad până la urmă la examinarea istorică?

Se observă ușor că nici democrația nu face pași acolo unde se vehiculează anateme. De altfel, cum am mai arătat, cei care au conceput tranziția de la autoritarism, la democrație și al căror scenariu s-a aplicat în Europa Centrală și Răsăriteană, au avertizat că numai dacă în cursul tranziției există disponibilitatea la a înlocui cât mai devreme mjloacele dărâmării autoritarismului cu democratizarea se ajunge la democrație (Guillermo O’Donnell, Philipp C. Schmitter, Tentative Conclusions about Uncertain Democracies, 1986, p.65). Democrația presupune dezbatere a cetățenilor politic diverși și nu monologul cuiva care a apucat la decizii.

Democrația „adusă din afară” nu dă nici ea rezultate. Solidaritatea umană este firească. Dar articularea unei democrații – care nu se face decât integrând cetățenii prin politici recunoscute de ei – este altceva. Democrația o fac, sau nu o fac, oamenii care-i trăiesc valorile.

S-au încercat coaliții chiar în ultimele decenii. Cum s-a văzut însă, o coaliție a democraților este posibilă. Dar o coaliție a democrațiilor împotriva cuiva nu a reușit niciodată. O „democrație cu inamic” nu rezistă, nici logic și nici istoric.

Altfel, riscul de derapaje este conținut în democrațiile actuale însele. Corupția, așa cum a dovedit chiar prost conceputa și practic eșuata „luptă cu corupția” din diferite țări, ocupă imediat terenul. Ceva și mai penibil se adaugă. Cei dinăuntru care se dau „democrați” și sponsorii lor, interni și externi, devin părți ale unei cleptocrații. Afganistanul, dar și alte țări, inclusiv europene, sunt exemple concludente (Sarah Chayes, Thieves of State. Why Corruption Threatens Global Security, 2015). De asemenea, „democrația cu sponsori” duce la un fel de neocolonialism (Dorothea Gädeke, Politik der Beherschung. Ein kritische Theorie externer Demokratieförderung, 2017) și ar trebui evitată.

Suntem într-o lume cu actori multipli, dar condusă de supraputeri – o „lume a geometriei variabile a supraputerilor”. Cât timp se păstrează competiția acestora, lumea are o sursă extraordinară de creație. Când supraputerile nu cooperează, precum s-au petrecut lucrurile în pandemia 2020-2022, nu se ajunge la soluții viabile. Dacă competiției i se preferă măsuri militare, se produc tensiuni costisitoare. Dacă supraputerile încalcă suveranitatea, rănile sunt uriașe. Sancțiunile între state nu țin loc de politici, nu au rezolvat ceva și  nu duc decât la pierderi de toate părțile. Structura lumii de astăzi cere cooperări, nu segregări sau izolări.

Aș vrea să fim în lumea westphalică, în care fiecare națiune, indiferent de mărimea, ponderea și forța ei militară, este suverană. Numai că acea lume rămâne în aspirații – din păcate, ea nu este realitate. În acest moment, asistăm, de fapt, la o triplă premieră a istoriei.

Explicit, supraputerile existente nu tolerează ca vecini state care se înarmează și le pot periclita interese. De trei decenii, când au apărut astfel de vecini, supraputerea a reacționat.

Evoluția acum a lumii spre scindare, prin sancțiuni aplicate până și paralimpicilor și muzicienilor, desdolarizarea din bănci, reorientarea comerțului, segregarea țărilor reprezintă este un pericol. Consecințele sunt de fapt grave. Herder și Hegel au convins oamenii de unitatea umanității. O părăsim? Nu mai contează dreptatea pentru orice ființă umană? Nu se mai acceptă morala creștină a frăției umane?

Relația la vârf este momentan între supraputeri consacrate. Dar, așa cum arată lucrurile, în curând lumea nu va mai fi cea care a fost până de curând. Deja urcă pe scenă – cu atuuri economice, politice, culturale, militare –  Germania. Se încheie astfel, sub încă un aspect, cel de al doilea război mondial și se intră într-o nouă constelație. Foarte probabil a relației în cinci – incluzând, așadar, Marea Britanie.

Este nevoie de curajul de a regândi ceea ce s-a petrecut după 1990, în vederea unei concepții noi. Cum observă un foarte calificat geostrateg al Bundeswehr-ului, datorită felului în care s-a aplicat, „democrația, ca principiu al auto-organizării sociale a ajuns să piardă în anii trecuți considerabil în încredere, încât multe state, dar și mulți cetățeni, o consideră deviză de luptă ce servește în cele din urmă la a perpetua puterea Vestului” (Carlo Masala, Weltunordnung. Die globalen Krisen und das Versagen des Westens, 2016, p.31-32). Intervențiile militare s-au infirmat, căci „ele doar aparent sunt soluții” (p.32). În fond, nicio situație abordată militar în ultimele trei decenii nu este rezolvată. S-a sperat că  aducând țările în uniuni continentale, după ce fac „reforme cuprinzătoare”, se creează o compatibilitate. Numai că acest „proces de socializare democratică” a fost părăsit în favoarea „extinderii” cu orice preț (p.53-54). Astăzi, „în cele din urmă, politica de mare putere se promovează, ca de atâtea ori în istorie” (p.64). Ca urmare, așteptarea ca ordinea lumii să fie una a dreptului se împlinește prea puțin.

Pledoaria este ca, în această situație, fiecare țară să se concentreze asupra ei înseși. Propriile interese îi pot fi ghidul. „Situația constrânge toți actorii (state, dar și actori privați) să păstreze o privire de 360 de grade în jur, să fie pregătiți de orice și să acționeze permanent în așteptarea că totul se poate schimba radical de pe azi pe mâine” (p.160). Nu este vorba de egoism, dar este vorba de o altă abordare a lumii.

Societatea în care am intrat este o societate dinamică, cu oportunități fără precedent, dar, din nefericire, o „societate nesigură”. Nu se poate păși în realitate fără a păși în nesiguranță. De pildă, „în jos”, natura nu mai oferă reazem, în urma intervențiilor biochimice și de altă natură în corpul ei. „În sus”, interesele înguste, oportunismele și vederile dogmatice încețoșează mințile. Ca exemplu, s-a făcut reclamă pe scara maximă vaccinurilor antiCovid 19, pentru ca acum să se spună că ele consolidează, nu previn și nici nu vindecă.

Speranța la coerență, liniaritate, simetrie și siguranță se infirmă. Dar nu altundeva decât înăuntrul acestei societăți avem a găsi rezolvările. Se dovedește cu fiecare zi că nu există alternativă la soluțiile integrative. Ceea ce înseamnă că trebuie trecut de la „politică drept luptă”, la „politică drept rezolvare comunicativă de probleme”. Condiția de cetățean și de om se cuvine să prevaleze în fața vastelor mobilizări și manipulări de azi.

Comunicațiile s-au dezvoltat, dar cât este comunicare? Câtă comunicare este la propriu? Pentru a ajunge la comunicare și, astfel, la democrație, mai este nevoie ca cel cu care se comunică să fie recunoscut drept partener, indiferent de opțiunile sale politice. Mai este nevoie de privirea lui ca ființă umană și apoi de privirea lumii din perspectiva pericolelor la adresa ființării umane.

Natura umană ridică azi multe întrebări. Se poate spune  însă fără ezitare ce anume vizează oamenii. Este vorba de: hrană și adăpost, evitarea durerii, tămăduirea și rezistența la boli, facilitarea muncii și evitarea muncii ca trudă, răsplata echitabilă a muncii, relație cu altul și dreptatea în această relație, ajutorarea dezinteresată în caz de nevoie, participarea la decizia ce-ți afectează viața, libertatea personală, absența dominației și asupririi, acces la învățătură, iubire, dobândirea frumosului. Evident că în viața oamenilor nu este vorba de o singură dimensiune. În definitiv, nu este alt criteriu de a evalua idei, atitudini, acțiuni, instituții decât consecințele lor în viața oamenilor. Clișeele ideologiilor cad la acest examen.

Este de revizitat felul în care este concepută suveranitatea statală. Statele sunt mai noi sau mai vechi, dar, din momentul în care este ancorat în dreptul internațional, fiecare stat capătă suveranitate. Numai că, din nefericire, suveranitatea, înțeleasă în succesiunea sistemului westphalian, ca neamestec în treburile interne și intangibilitatea teritoriului, nu mai funcționează. Suveranitatea rămâne valoare esențială, dar înțelegerea ei cere luciditate. Nu convine tuturor, dar este fapt că, în epoca proliferării nucleare, a formațiunilor paramilitare și terorismului, a instrumentalizărilor, aceasta nu mai poate fi fără includerea garanțiilor de securitate pentru cei din vecinătate.

Cum știm, Aristotel a clasificat regimurile politice după efectivul celor care iau deciziile în stat și a distins „monarhia”, „aristocrația” și regimul în care decid toți cei recunoscuți ca cetățeni, sau “timocrația”. Montesquieu a distins și el, după criteriul formării deciziei, „despoția”, ,„monarhia” și „republica” sau regimul în care „poporul, ca întreg, respectiv o parte a poporului, posedă puterea suverană”. Spre deosebire de „aristocrație”, în „democrație” poporul este cel care „are sub control deciziile”.

S-a deschis însă întrebarea privind calibrul decidenților. În unele țări – cum se văd cu ochiul liber lucrurile în țări slăbite în ultimele două decenii din Europa Răsăriteană – ajung la decizii neiprăviți, amatori sau simpli aventurieri, care-și duc țările la ananghie. Nefiind în stare să democratizeze societățile și să creeze instituții care să asigure o viață mai bună cetățenilor, aceștia luptă să-și procure sponsori. Oamenilor de stat le-au luat locul aici activiști mediocri, inapți să distingă între ideologie, stat și economie.

Stările de lucruri se degradează în această regiune europeană pe zi ce trece. Un respectat manager scria deunăzi că, odată cu fiecare zi de conflict în vecinătate, România dă înapoi cu un an. Ne dăm seama ce se petrece în alte locuri! Este timpul, așadar, să privim statele într-un fel nou. Istoria a profilat recent „mediocrația”, ca oportunism socialmente organizat. Nu se mai pot însă explica erorile, nefericirile și datul înapoi din ultimele decenii fără a  delimita „stupidocrația” (pe românește „prostocrația”). Or, democrația este de la origini legată de „meritocrație”, altfel nu are cum să fie democrație.

Rolul imens al mass media în democrație este cunoscut. Analize noi constată însă transformarea cetățenilor în „comsumtariat” manipulat de media (Alexander Bart, Jan Soderqvist, Netocracy. The new power elite and life after capitalism,2002). Altele acuză expansiunea minciunii pe șleau (Wolfgang Reinhard, Unsere Lügengesellschaft, 2006). Perceptibil, simpla propagandă a ajuns să înlocuiască adevărul. Oricum, azi se simte nevoia unei cotituri spre civism democratic.

Conștiințele vii ale epocii au atras atenția asupra degradării ce constă în a nu deranja clișeele propagandei. De exemplu, Frank Schirrmacher, editorul publicației „Frankfurter Allgemeine Zeitung”, a inițiat „analiza din perspectivă universală a prezentului” în numele apărării autonomiei persoanei. În mediul disputelor, în care mulți își închipuie că distincția „stânga- dreapta” mai are simplitatea de odinioară, la întrebarea dacă nu se simte jignit să fie socotit „de stânga”, editorul cunoscutului ziar conservator a răspuns: „Jignit? Nu m-am gândit la asta. Nu găsesc nici că m-aș fi schimbat. Dar sunt, ca toți ceilalți, doar martor la o gândire ce duce necesar la privatizarea câștigurilor și la socializarea datoriilor”. Altfel spus, problema este de așa natură că nu poți decât apăra – rămânând integru, fie și împotriva curentului – valorile ce întrețin democrația. Apărarea acestor valori este de departe mai importantă decât în ce categorie te plasează inși care, depășiți fiind de istorie, cugetă cu capul altora. După opinia prestigiosului editor, pentru a mai putea rămâne solidar cu democrația, „conservatorismul actual” trebuie să preia „criza politicii civice”.

Reconceperea statului a intrat și ea printre urgențe. Trebuie găsit un profil nou al statului dincoace de „statul invadant” al dictaturilor, care nu poate rezolva probleme într-o lume ce solicită deschidere și inițiativă proprie. Dar, dincoace și de „statul debil”, generat de iluzia globalismului că ar exista un centru al lumii ce îți lichidează subdezvoltarea. Statul națiunii civice, democratizat și competent, este soluția. Acesta este alternativa și la vorbăria despre „populism”, care nu distinge voința legitimă de demnitate a unor națiuni de simpla demagogie.

Dictonul biblic „nu doar cu pâine se hrănește omul” redevine cheie. Fără pâine, știm bine, viața oamenilor nu este posibilă. Dar pâinea nu este de ajuns – nici cantitativ, dar nici în ordinea valorilor. Spus direct, reducerea valorilor la bani și putere, criticată deja de cultura clasică, a fost prelungită în globalizare cu punerea valorilor în serviciul concurenței pe piață. Nicicând relativismul nu a fost mai răspândit decât astăzi. Criza culturală actuală este, în fond, neputința ieșirii de sub dominația banilor și puterii și din relativism. Iar dacă acestea continuă, autodemolarea unor societăți devine posibilă.

 Nu este nevoie de război, nici măcar de o pandemie ca omenirea să fie pusă pe butuci. Ajunge o descompunere în subculturi – care, în numele luat în deșert al libertăților moderne, scot din joc adevărul istoriei,  dreptatea în relații, justiția, integritatea și arta exprimării trăirilor vieții.

Creșterea cunoașterii rămâne marea miză a modernității și este  mereu necesară. Dar necesară este și lărgirea cunoașterii. Ceea ce astăzi  numim cunoaștere este eminamente știință – știință experimental-analitică sau, dacă vrem, matematizată și bazată pe exprimente. Ea pleacă de la fapte, stabilește corelații cu caracter de lege și explică în vederea aplicării. Numai că nu mai putem reduce cunoașterea la aceasta. Relația cu semenii și democratizarea, bunăoară, nu sunt posibile fără punerea în situația celuilalt. Empatia și științele istorice și comprehensive – acelea orientate spre luarea în seamă a celuilalt, punerea acțiunii lui în legătură cu intenția sa și înțelegerea regulii acțiunii sale – adaugă azi cunoașterii o parte majoră. Cu un pas mai departe, „reflecția” trebuie recunoscută printre modalitățile de cunoaștere, căci a privi organizările în care trăim prin prisma valorilor libertății, drepturilor fundamentale și democrației, din care se revendică, a devenit indispensabilă.

La cetățenii responsabili, faptele și argumentele contează. Acelea care izbutesc să-i convingă, le schimbă mintea și atitudinea. Iar cu cei care nu cedează la fapte și argumente, vorba lui Schiller, nici Dumnezeu nu reușește!

Peste toate, însă, fără idei noi în raport cu ceea ce trece astăzi prea ușor drept normal și asigurat, costurile și riscurile în societățile în care trăim vor fi mari. Nu au rost aventuri, câtă vreme știm de pe acum că prețul lor va fi insuportabil.

<a href="http://www.andreimarga.eu">Andrei Marga</a