SUBIECTUL ABSOLUT AL ARTEI ÎNTR-O PERSPECTIVĂ POETICĂ

Seduşi încă de teoria artei ca fiind inclusă în cea a marelui flux doctrinar al teoriilor comunicării, am putea crede că eul liric îşi exprimă, în vederea împărtăşirii, durerea lui strict personală, numai că subiectul creator de poezie / artă nu mai este subiectul din limbaj, ci este un subiect absolut, căruia “îi lipseşte tocmai această alteritate” prezentă în limbaj, prin care subiectul vorbitor se deschide spre celelalte subiecte, conform convingătoarei şi profund motivatei teorii coşeriene. Subiectul creator de poezie / artă este absolut, deoarece, finalitatea artei nu constă în faptul înţelegerii de către ceilalţi vorbitori, „arta nu se face pentru a comunica, ci numai ca să fie”, iar “poezia e întotdeauna absolută şi creează şi alte lumi posibile” (Coşeriu 1971/1977: 206-207). Într-un context general, istoric şi social, ca cel al actualităţii imediate, o asemenea aserţiune provoacă cel puţin nedumerire, rostul unui transfer informatic şi emoţional fiind prea adânc încastrat în mentalitatea contemporană. Această poziţie de gândire a unui mare filozof al limbajului, regretatul lingvist Eugen Coşeriu, cred că trebuie luată în seamă, reiterarea ei, mai bine zis reintegrarea ei într-o complexă paradigmă fiind de cea mai strictă şi simptomatică actualitate şi având, desigur, predecesori parţiali în vremurile străvechi ori mai noi. Împărtăşind această autonomie semantic-estetică, în forma ei coşeriană, este necesar s-o explicitez puţin, pentru a reveni apoi la o posibilă întretăiere ori conjugare a ei cu polifonia enunţării şi cu postulatul unicităţii subiectului vorbitor pe de o parte şi a subiectului absolut, pe de altă parte. Totodată trebuie să precizez intenţia mea de a mă păstra în interiorul viziunii coşeriene, dar nuanţând-o, tot aşa cum mai noile teorii ale comunicării, depăşind retrograda cale clasică şi sistemul formalist jakobsonian, concepute în perspectivă psihiatrică, au inclus noţiunea de comunică cu tine însuţi, în loc de cunoaşte-te pe tine însuţi (posibilitate agreată de autorul Imperiului Comunicării, Aurel Codoban). Aceste schimbări de accente semnificative îmi vor folosi în corelarea lor cu coordonatele demonstraţiei viitoare, evidenţiindu-le în funcţie de oportunităţile potrivite perspectivei mele.

Trebuie precizat că pentru Eugen Coşeriu finalitatea poetică determină înţelegerea textualităţii literare exclusiv ca finalitate semantică internă, altfel spus în sistemul său conceptual înţelegerea poeziei (artei) în raport cu funcţia semnificativă reprezintă o “importantă şi necesară răsturnare de perspectivă faţă de alte viziuni teoretice care raportau poezia la 'limbajul obişnuit', la comunicare” (Boc 2016: 145), provocând astfel deformate, eronate definiţii ale esenţei poeticităţii, care nu funcţionează pentru a spune cuiva ceva despre lume, ca lume percepută reală, ci creează alte lumi posibile, cum demonstrează în multe studii creatorul lingvisticii integrale. Totodată, fructificând unele poziţii filosofice ale lui Aristotel, Hegel, Heidegger, Vico sau Croce şi încadrându-le problematica într-un sistem bine articulat conceptual, Eugen Coşeriu fundamentează originala definiţie a poeziei ca „limbaj absolut”, teorie care susţine identitatea dintre limbă şi poezie. Această identitate se manifestă ca realizare maximală a tuturor virtualităţilor de sens conţinute în limbaj, este deci „locul manifestării plenitudinii  funcţionale a limbajului” (Coşeriu 1981/1997:141). Astfel se va constitui un teritoriu specific al poeticii care explică procesul instituirii sensului în text, prin conceptul fundamental al profesorului Mircea Borcilă, numit „procesul de poesis”, menit să expliciteze „momentul primar al constituirii 'lumii' textului” (Borcilă 1987:186).

Marele lingvist Eugen Coşeriu spune foarte limpede că „subiectul care creează arta şi care creează arta numai ca să fie, care deci se obiectivează în artă tot aşa cum omul se obiectivează în limbaj, nu este subiectul vorbitor sau creator de limbaj, ci este subiectul universal, un subiect care şi-a asumat responsabilitatea tuturor subiectelor, aşa cum face pictorul adevărat, care spune că aşa se pictează şi orice alt pictor ar trebui să picteze aşa. El e singurul subiect, deşi nu e singur ca subiect empiric, însă... este un subiect absolut”. În altă parte precizează „în sensul în care este artă, se înţelege” (s. n. Coşeriu 1994: 161-162), altfel spus, ceea ce-i distinge pe marii creatori, cei cărora li se atribuie un stil inconfundabil, care marchează unicitatea, irepetabilitatea, faţă de cei care nu se deosebesc bine sau se deosebesc numai prin nuanţe de un fel de modă a epocii.  Se mai poate argumenta această autonomie a artei faţă de context şi faţă de condiţia relaţiei obligatorii prin cazurile excepţionale ale descoperii unor mari valori artistice mult după crearea lor, ceea ce nu atinge însă calitatea lor intrinsecă de artă. 

Aceasta înseamnă că subiectul absolut al unei dureri este durerea însăşi, văzută într-un fel ce nu admite compararea ei cu altă durere, cu adăugirea, pe care îndrăznesc s-o aproximez, că expresia artistică a durerii are totuşi nevoie de o alteritate, în sensul de un alt subiect absolut de referinţă, un tu=alt eu interiorizat, o umbră a celui din creaţia de limbaj, cu care subiectul absolut comunică, de fapt îşi alternează dialogic emoţiile, mirările, confesiunile. (Aparenţa este a unui monolog care s-ar recita fără voce, numai pentru sine, iar textul ar fi trăirea sau gândirea unui ater ego înnăscut, un fel de eu profund, dacă vrem să-i spunem altfel inspiraţiei venite din zenit, cu care totuşi creatorul de artă dialoghează).

Ieşirea din subiectivitatea eu-lui ca primat al gândirii şi al existenţei (Cogito, ergo sum) şi din suveranitatea ego-ului definită de faptul că tot ce există îi este prezent (din fenomenologie), înlătură înstrăinarea de sine, depăşeşte prăpastia dintre Eu-Celălalt (Infernul este celălalt), statuând un fel de alteritate, oarecum asemănătoare celei din creaţia de limbă, ca dimensiune originară, înnăscută a eu-lui spre un alt eu, numită de Eugen Coşeriu, în filosofia limbajului, cum am văzut, alteritate originară ori intersubiectivitate. Foarte importantă mi se pare filosofia lui Martin Buber, în care se vorbeşte de un tu înnăscut al fiecărui eu, „orice om este, aşadar, menit unei relaţii cu altul”[1] (Buber 1992:14). Dacă Buber, filosof al relaţiei ca şi Emmanuel Levinas şi alţii, vedea în relaţia duală relaţia prin excelenţă, exprimată lingvistic prin perechea verbală Eu-Tu, considerând-o un eveniment ontologic, filosoful american Ch. S. Peirce (Peirce 1990) afirmă clar, încă de la sfârşitul secolului XIX, că identitatea eu-lui este dată de relaţiile cu ceilalţi; acest mare învăţat enciclopedist, descoperit târziu de lumea europeană, este întemeietor al unei semiotici până mai ieri de o copleşitoare răspândire. Esenţa semiozei peirciene se bazează pe o relaţie triadică, cele trei categorii cu existenţă exclusiv relaţională, fiind dublate şi de mărimi universale. De fapt alteritatea ca relaţie a fost mereu relevată, de exemplu „sub diferite forme, la filosoful spaniol Vives (începutul secolului XVI-lea), la Merleau-Ponty [...]: „Lorsque je parle ou je comprends je sens la présence d’autrui dans ma conscience” (Coşeriu 1944: 84).

Diferenţa specifică între limbajul natural şi artă ar fi, deci, după Coşeriu, prezenţa ori absenţa alterităţii. Numai că „prezenţa celuilalt în propria conştiinţă” cred că se poate manifesta şi în artă, doar că acest celălalt nu mai este o entitate distinctă, ci un fel de tu=alt eu înăscut, mai bine zis un fel dublu romantic, ori ceva asemenător cu o umbră, un fel de imagine narcisistă, un fel de oglindă cu care se poate monologa, sub formă de dialog interior.

Aşadar, în artă este vorba nu de o alteritate funcţională, efectivă, ci de una interioară, nemanifestă, indiferentă la condiţionări concrete. După părerea mea, aceasta este una tot originară, cel puţin din momentul ivirii limbajului interior, asemănător, într-un fel, limbajului scris, tot un limbaj izolat de context. Într-o pagină eseistică din cartea mai recent tradusă a lui Pascal Quignard[2] se relevă această condiţie a scrisului, care „nu este un mod de a fi natural al limbii naturale. E un limbaj ce s-a înstrăinat de dialog. Un limbaj straniu. Este limbajul devenit limbaj-pentru-a-fi. Demult, în primele imperii neolitice, scrisul l-a smuls pe omul preistoric din lumile onirice şi imaginare. Umanitatea pregenerică era îngropată în cavernele ei cu imagini, ca şi în visele ei. Dincolo de limba orală, admonestativă, hipnotică, mitică, umanitatea  propriu-zisă a făcut să înflorească un limbaj izolat sub formă de litere. Pornind de la scris, ea a creat un limbaj mai izolat, un limbaj fără context, o limbă lăuntrică, secretă, o zonă de umbră absolut nouă”.

 Sensul strict al expresiei pentru-a-fi, care are ca o posibilă sinonimie cu izolat de context şi înstrăinat de dialog trebuie aproximat, la Coşeriu şi la Quignard, ca prim moment al naşterii artei şi scrisului, care este unul singuratic, monologal, iar apoi arta, poezia (care este artă inconfundabilă) devine dialogală prin consum. Este adevărat că monologul interior este tot un dialog mascat, precum arta/poezia care nu se distinge ca unică nu produce cititorului, privitorului nici un dialog.  În singurătate se naşte acea altă lume posibilă a fiecărei opere de artă şi aceasta rămâne artă şi în posibilitatea accidentală de a nu ajunge să fie cunoscută. 

Din perspectiva analizei textului literar dimensiunea dialogismului propusă de M. Bakhtine (Bakhtine 1984:) se manifestă stilistic şi, la fel ca teoria polifonică a enunţării a lui O. Ducrot, ea pune sub semnul întrebării unicitatea subiectului vorbitor. Acesta este sensul propriu al dialogismului, extrapolarea lui în teritoriul estetic al subiectului absolut îmi pare oarecum legitimă, în perimetrul conceptului de alteritate pe care l-am propus, respectiv „o alteritate interioară, în care alterul este coexistent eu-lui” şi „o altă alteritate, tot neconflictuală, în care eul îşi regăseşte alterul într-o dimensiune a profunzimilor sufletului” (Marian 2005: 5)[3]. În actul creaţiei ca resort prioritar de contemplaţie, reflexivitate şi simţire  (nu de intenţie de transmitere a unei informaţii), acest alt eu interiorizat poate fi cel al unui subiect absolut abstras dintr-o comunitate de membri ai unei culturi istorice, subiect adecvat subiectivităţii creatoare de poezie, în sens larg. Un fel de conştiinţă determinată cultural şi de o epocă istorică a condiţiei poetice, care ar fi acel tu interiorizat şi faţă de care creativitatea subiectivă se manifestă dialogic. Subiectivitatea creatoare absolută ar putea fi deci condiţionată şi de acea relaţie prin excelenţă, care este relaţia duală, după filozofia lui Martin Buber, care se vorbeşte despre un tu înnăscut.

Predominanţa dialogului decurge din Heidegger şi alţi filosofi care consideră relaţia ca fiind definitorie, după cum subliniază cu dreptate Alina Pamfil în conferinţa Cu faţa spre poezie; Demersul ei, plasându-se în perspectiva discursului liric, în speţă a specificului rostirii poetice, propune o viziune ce defineşte poezia ca rostire dialogală excepţională şi o situează în chiar miezul limbajului. Din punctul meu de vedere, ancorat în teoriile integraliste care promovează hermeneutica sensului în text, dialogul pe care poezia îl provoacă cu cel care o aude ori citeşte şi care tinde spre co-esse, spre noi-itate (Alina Pamfil) este chiar drumul invers al naşterii poeziei ca o altă lume posibilă, tocmai prin comunicarea artistului cu el însuşi, cu acel tu al său, acel alter ego cu care dialoghează când hotărăşte forma, expresia poetică. Acest proces este dominat de conţinut, de ce vrea să spună poetul („Ideea e sufletul” spune Eminescu „şi acest suflet poartă în sine ca inerentă deja cugetarea corpului său (...) astfel cum cauza poartă în sine o urmare neapărată a ei”).  

Aportul original al dezbaterii mele actuale poate fi descoperit în articularea sensului „conceptului poetic al relaţiei identitate-alteritate” propus de mine anterior cu încercarea conturării teoretice preliminare a conceptului poetic de alteritate creatoare, care este schiţată, într-un prim moment, prin corelarea cu subiectul absolut al artei, ca fundamentare a condiţiei estetice. În interiorul analizei concepţiei coşeriene despre alteritate se produce o clarificare şi o nuanţare care se apropie foarte elocvent de ceea ce intuisem eu în abordarea alterităţii nealienante, în înţelesul ei de comunicare cu eul profund al subiectivităţii creatoare. Oana Boc consideră că problema alterităţii (intersubiectivităţii) în poezie se impune a fi discutată, „deoarece nu trebuie să se înţeleagă faptul că, din această perspectivă teoretică integralistă, alteritatea este negată în poezie şi, mai mult, că poezia nu se adresează nimănui. Astfel, alteritatea poate fi înţeleasă mai degrabă ca fiind  „asumată” sau „suspendată” în poezie. Şi chiar în acest sens, credem că ar trebui să fie (re)definită „alteritatea” în poezie, încercând să răspundem la întrebarea: ce presupune această „asumare” (Boc 2007: 31-32).

Unul dintre ultimele texte coşeriene se referă la o „intersubiectivitate (care) tinde să fie proiecţia propriei subiectivităţi”, specifică universurilor de discurs, cu excepţia celui al credinţei. Deşi E. Coşeriu nu menţionează explicit tipul de intersubiectivitate din artă, totuşi Oana Boc crede că pe baza acestei observaţii generale se poate spune că, dacă subiectul creator de poezie (de artă, în general) este un subiect absolut, intersubiectivitatea (alteritatea) în poezie trebuie să fie înţe­leasă ca o proiecţie a subiectivităţii creatoare (absolute) înseşi. Poe­tul suspendă alteritatea specifică limbajului (o dată cu suspendarea pro­priului eu empiric) şi îşi asumă un alt tip de alteritate, în care „atribuirea eului devine atribuirea eului absolut”. Astfel, poetul îşî asumă alte­ritatea ca fiind coincidentă, consubstanţială cu propria subiectivitate ab­solută. Alteritatea este, în acest sens, de aceeaşi natură cu subiectivitatea creatoare, adică o subiectivitate capabilă la rândul ei să re-creeze „o altă lume”, prin reinstituirea sensului poetic în unicitatea lui. Cititorul de poezie devine el însuşi un subiect absolut, iar poetul îşi asumă această presupoziţie funcţională.

Această perspectivă de gândire, chiar  termenii folosiţi de Oana Boc se pot conjuga, prin similitudini, cu concepte bine definite în arealul teoretic coşerian. Diferenţa categorială dintre acest alt tip de alteritate consubstanţială subiectivităţii absolute şi alteritatea creatoare (poetică) pe care am propus-o încă într-o carte anterioară şi pe care o definesc acum ca fiind o proiecţie a eului absolut într-un tu absolut (în alte coordonate analitice îl numisem eul profund). Aşadar, deosebirea consta în accentul pus de mine pe fi lipsa contextului, într-o primă fază strict necesară, pentru ca punerea în context, adică în faza ajungerii la cititorul de poezie, să implice dimensiunea dialogică cu subiectivitatea acestuia, absolută mai mult sau mai puţin. Cititorul, interpretul, analistul are grade diferite de a putea accede la re-creerea acelei alte lumi „prin reinstituirea sensului poetic în unicitatea lui”, cel produs de subiectivitatea absolută creatoare, împreună cu ceea ce am numit alteritatea creatoare (poetică). Mai sunt necesare câteva precizări. Întrucât eşafodajul demersului meu a fost ancorat în acel tu înnăscut (Buber), corespunzător acelui alt eu înnăscut (Coşeriu), pentru a da seamă de alteritatea creatoare specifică artei, se poate obiecta, cu temei, că şi creatorul de limbaj are un tu înnăscut, nu numai artistul. Prin urmare şi omul care nu face artă poate avea un dialog interior, în momente cruciale, speciale. Numai că hotărârile luate de necreator şi de artist au finalităţi diferite, primul este lămuritor pentru o situaţie mai mult sau mai puţin reală, iar creatorul de artă este demiurgul unei lumi unice, precum postulează Coşeriu (asemănător oarecum cu ceea ce este numit stil inconfundabil). În cele din urmă, am putea spune că creatorii de artă comunică mereu cu ei înşişi (precum era adevărat şi faptul că se cunoşteau mai bine pe ei înşişi), decât ceilalţi vorbitori.      

Pe de altă parte, poeţii au fost mereu conştienţi de limitele pe care limba le impune creaţiei, ca şi de posibilităţile pe care aceasta le deschide. Este important de consemnat în această ordine de idei că în legătură cu această închidere-deschidere există o interesantă părere a lui Paul Celan, conform căreia rămâne o perspectivă a salvării rostirii prin chiar tendinţa poeziei spre un interlocutor: „Poemul tinde spre Celălalt, are nevoie de el, are nevoie de un interlocutor: îl caută; i se dedică. Pentru poemul îndreptat spre Celălalt, orice lucru, orice fiinţă omenească este o întruchipare a acestui Celălalt” (Celan 1993: 16). Mie mi se pare că această descriere a unui anume fel de poem este chiar aproximarea definirii a ceia ce am încercat să cuprind sub denumirea de alteritate creatoare, alteritate asumată a unui subiect absolut, altfel spus, ori dialog interior al eului profund cu sinele său. Şi mi se pare simptomatic că Antonio Spadaro, care comentează citatul de mai sus,  notează, esenţializat, că tendinţa poeziei spre un interlocutor are „un iz clar teologic”, adăugând apoi gândul profund la care meditaţia şi demonstraţia mea se referă implicit: „Opera singuratică a poetului devine, aşadar, dialog, în încercarea de a gândi transcendenţa” (Spadaro 2006: 24).