Olimpiu NUȘFELEAN: În vacanțele de azi uit adesea acasă copilăria
Anchetă Răsunetul cultural:
După ce terminaţi şcoala şi puneaţi ghiozdanul în cui cum era vacanţa dumneavoastră de vară (vacanţa mare) din timpul cât aţi fost elev?
Ce vă plăcea să faceţi cel mai mult şi ce nu vă plăcea, dar vă puneau părinţii (bunicii) să faceţi?
Ce nu vă lipsea din vacanţele copilăriei şi ce uitaţi intenţionat acasă?
Dar acum?
Menuț Maximinian
După terminarea școlii, aveam o anumită grijă unde și cum pun ghiozdanul în cui. Îmi amintesc, între altele, de un ghizdan de carton presat, de culoare maronie, cu închizători metalice, lucitoare). Nu iubeam excesiv școala, dar țineam la ea ca la ceva legat foarte strîns de viață. Toată viața am fost un autodidact, deși am fost prins – și am „servit” - în diferite situații de formare… oficiale. Vacanța aducea spiritul unei libertăți depline, desigur cu trimiteri spre școală și mai ales spre obligațiile (sau responsabilitățile legate de îndatoririle de acasă: munci în gospodărie sau la cîmp, în funcție de puterile mele de muncă - în continuă creștere, pe măsura claselor absolvite…). Vacanța la țară rămîne în amintirea multora un timp (și un spațiu?) mirific. Acum, privind în urmă, am o altă viziune a „obligațiilor” gospodărești de pe atunci. Disfuncțiile (sau mîhnirile?) ar fi legate de relația mea dintre citit și munca fizică. Vacanța de vară era un timp generos dedicat citirii cărților; prin copilărie, în fînul abia adus de pe cîmp în „fărtai” (pun cuvîntul în ghilimele pentru etnologul Menuț), păzind vacile pe Vale sau la Podirei (în asemenea condiții am citit o ediție de operele lui Mihail Sadoveanu, volume „legate”/ cartonate…, cu foi subțiri, o ediție ce nu prea „rezona” cu bîzîitul muștelor pe lîngă vaci…), la umbra unor pomi ce-și rotunjeau fructele… Bunica ne lua devreme la plivit grîul (nu se foloseau ierbicide). Se întîmpla uneori ca, în timp ce citeam (sau începeam să scriu!...), acasă, în camera mea, ai mei să mă solicite la vreo treabă măruntă în gospodărie – să aduc o găleată cu apă, să hrănesc vreun animal, să aduc sau să tai, cu securea, niște lemne pentru foc; asta mă deranja. Uneori „visam”, deasupra paginilor, iar ai mei îmi ziceau, „Fă asta, cutare sau cutare!...Nu-i mare lucra, doar nu faci nimic!”... Aceasta era suprema nedreptate ce mi se făcea și pentru care aveam discuții cu ai mei. Altfel, bunica ne lua, după micul dejun, să mergem la plivit, dar și la un prășit, la un întors de fîn. Erau îndeletnici, cum să zic, cu două fețe. Îmi și plăcea, ieșirea în cîmp (la cosit sau la fîn în general) era o mare relaxare, dar îmi și displăcea, deoarece mă introducea în rigorile unei îndeletnici care nu-ți accepta lenevirea. Asemenea îndeletnici însă m-au format – ca o școală a vieții, m-au disciplinat și m-au întărit pentru masa de citit și de scris.
Îmi amintesc de o vară cînd ai mei au început construcția unei noi case. Am contribuit – cu puterile mele – la dărîmarea casei vechi, care-mi trezește multe amintiri – plăcute – și nostalgii. Zidarii erau găzduiți, peste noapte, în fînar. Mi-a rămas în amintire – sau în nări? – mirosul puternic al transpirației lor acre. Le mai dădeam vreo cărămidă, un pahar cu apă. După masa de prînz, o tuleam cu toții – și niște prieteni din vecini – la Șieu, la un scăldat, pe o cărare printr-un lan înalt de grîu. Apa era minunată. Nu știam încă să înot, voi învăța mai tîrziu, cu aprofundarea învățului la mare, dar bălăceala a rămas suspendată, unică, în memorie. Apa era caldă, iar în zilele de răgaz, cînd nu era de lucru, cum s-ar zice, duminica sau în sărbători, mergeam cu Traian, un vecin, cu vreo doi ani mai mare ca mine, la pescuit. Era expert în pescuitul la rădăcină, cu mîna. Găbuia peștii la sigur, uneori vreo broască sau vreun șarpe…
Azi, poate fără să-mi dau seama, dar și fără să dramatizez, din vacanțele din copilărie uit mai ales copilăria. Erau vacanțe fără program, fără programări. Într-o lume care se laudă cu o mare libertate de mișcare, a persoanei și de asemenea pe meridiane dintre cele mai îndepărtate sau mai insolite, vacanțele ne sînt tot mai încorsetate, ba chiar pîndite de tot felul de capcane. Nu cred că vom mai putea scăpa de asemenea situații, așa cum Vama Veche nu mai scapă de zgomotul și furia distracției! Ne relaxăm zgomotoși și furioși. Asta e! O fotografie de la scăldat, vara, în copilărie? Lucrurile frumoase sînt rar și greu surprinse de fotografii. Nu ne scăldam de dragul pozelor.
Adaugă comentariu nou