Pr. Radu Liviu Roșu: Sinceritatea – calitate rară dar esențială

”Onestitatea este cea mai îndrăzneață formă de CURAJ.” - W. Maugham

Dragi cititori, spuneam că Pasul 6 este pasul trecerii de la copilărie la maturitate. Acest Pas, însă, nu se poate întâmpla daca vrem noi să îl facem să se întâmple. Poate avea loc numai dacă îi permitem să aibă loc. Acest pas este o distilare a tuturor Pașilor. Poate avea loc doar după ce o spiritualitate nouă a fost dezvoltată prin Pașii precedenți.

Dependentul nu-și dă seama că puterea din afara lui nu poate face nimic decât dacă el e hotărât să facă ceva. În Pasul 6 nu contează cât ești de bun, ci cât ești de sincer. Din nou, trebuie să avem bunăvoința să ne înfruntăm neputința și incapacitatea de a ne controla.

Oamenii apreciază sinceritatea. Până când le spunem adevărul (da, al nostru, propriu sau așa cum percepem noi un eveniment, vremea de afară sau din casă, atmosfera de la serviciu, gestul sau expresia cuiva).

Răniți fiind, ne pedepsesc, făcând cale întoarsă de la sinceritate. Aceștia caută sinceritate până la adevărul exprimat cu sinceritate (aproape un pleonasm). Durerea emoțională devine intolerabilă, iar sinceritatea mitocănie sau insensibilitate. În unele cazuri, chiar avem de-a face cu așa ceva.

Putem exprima un adevăr în nuanțe delicate. Nu brutale. Însă, ceea ce noi declarăm drept adevăr, sinceri fiind în declarațiile noastre, are inevitabil o notă de brutalitate. Vrând-nevrând, vom tăia în carnea vie a nevoii profunde de acceptare a celuilalt. Cu cât nevoia e mai profundă cu atât tăietura va fi mai adâncă și dureroasă.

Sinceritatea e un cuțit cu două tăișuri. Cu unul din tăișuri putem tăia în carnea minciunii și prefăcătoriei până la oasele adevărului. Pe cealaltă parte, ne vom tăia craca de sub picioare. Adevărul doare. Celălalt poate riposta, dacă nu e cumva ghidat de propria valoarea a sincerității, dar și de încrederea în judecata noastră (știe că nu vrem să-l rănim, noi fiind niște persoane atente).

Cu dânsul putem răni, pe de-o parte, iar pe de alta, putem aprofunda autenticitatea. Ne arătăm așa cum suntem și comunicăm altuia ceea ce credem despre ea sau el. Cum le pică altora e altă poveste. Totuși, în sinceritatea manifestărilor noastre, putem introduce o notă de delicatețe? Sau blândețe? Nu înseamnă să schimbi adevărul (nostru), ci modul în care transmitem adevărul.

Cuvintele noastre pot fi încărcate de bunătate sau atenție fără a renunța la valoarea sincerității. Nu o compromitem, ci adăugăm la ea grija pentru un altul. Valoarea sincerității manifestată, după cum spuneam, poate tăia în carnea emoțională. Corpul nostru, în care a fost introdus cuțitul sincerității, reacționează. O rană emoțională doare ca orice rană. Fie te deprimi, fie te înfurii.

Între aceste largi registre emoționale se va înscrie răspunsul nostru automat. E reacția emoțională ce se naște în noi spontan. Cel care e prețuiește sinceritatea își va asuma confruntarea cu asemenea reacții din partea altuia.

În urma lor, urmează riposta sau retragerea. Celălalt va adopta fie o atitudine ofensivă, fie una defensivă. Mai rar, să-și păstreze cumpătul și să reflecteze, zicându-și ”O fi, oare, un sâmbure de adevăr aici?”. De obicei, nu există un sâmbure, pentru că celălalt e în mod cert cățărat într-un cireș. Iar principiile psihologice ne ajută înzecit la escamotarea adevărului.

De aceea, impresia mea e că oamenii preferă mascarada. Într-o lume în care oamenii nu trăiesc ghidați de valori, mascarada și ipocrizia ne pot ține departe de riscuri emoționale și de confruntarea cu adevărul gol-goluț.

Sinceritatea, ca valoare, se află dincolo de planul psihologic. E un fel de călăuză, care ne ține departe de drumurile încurcate ale minciunii și ipocriziei, ținându-ne pe calea adevărului. Dar de una singură, pare a fi o călăuză brutală. Adeseori ignorăm faptul că experimentele sociale, făcute în laboratoarele propriilor noastre vieți, aruncă acest mit în aer zi de zi.

Mitul sincerității perfecte este relativ chiar și în cazul copiilor. E adevărat că celor mici nu e nevoie să le ceri sinceritate. Ei au, oricum, un fel de a te lovi direct în inimă cu bucăți de adevăruri care nici nu bănuiai că se văd de la înălțimea lor.

Dintre toate miturile pe care le folosim ca scut în fața realității, sinceritatea are rădăcinile cele mai încâlcite. Ne e greu să le rupem pentru că se desprind cu percepții false, bine hrănite în timp cu adevăruri ignorate sau spuse numai pe jumătatea lor cea bună.

Dacă ne gândim la neadevărurile mici, pe care le schimbăm zi de zi între noi, se pare că printre cele mai comune zece replici false ar fi acestea: Sunt bine. Am citit și sunt de acord cu termenii și condițiile de mai sus. Ajung în 5 minute! Nu-ți fă griji, totul va fi bine! Știu ce zici/Te înțeleg. Chiar nu-mi pasă… Îmi place foarte mult! Mă bucur pentru tine. Eu am fost sincer/ă de la bun început. Aș fi vrut să… dar chiar n-am avut timp. Mă doare capul… Cred că măcar la două dintre ele pledăm cu toții ”vinovat” de câteva ori pe lună, nu?

Nu mi-am propus să fac o pledoarie pentru încurajarea minciunii sau a oricărei forme de lipsă a onestității, de altfel un concept sensibil diferit de subiect, ci doar o pledoarie pentru conștientizarea unei presiuni exagerate către o sinceritate pentru care nu suntem de fapt vaccinați, nici social, nici emoțional.

Și nici nu ar putea fi altfel de vreme ce minciuna sub diversele ei forme (utopia, mitologia, manipularea etc.) a fost folosită dintotdeauna drept liant social. Fie că recunoaștem sau nu, sinceritatea totală dăunează, uneori grav relațiilor dacă nu este însoțită de empatie.  ”Avantajul” nostru e că nu prea există sinceritate totală… Iar minciuna, pavată mai mult sau mai puțin cu cele mai bune intenții, e parte din viață.

Deci până la a pretinde sinceritate absolută de la copiii noștri sau de la oricine din jur, ne așteaptă marea provocare de a fi sinceri cu noi înșine. Dacă în relațiile interumane, am observat faptul că sinceritatea este adeseori știrbită de diverși factori, în relația cu Dumnezeu, ea, capătă o altă valență.

După ce persoana dependentă a făcut pașii de inventariere,  și-a revizuit acțiunile și s-a întrebat dacă este pregătită ca Dumnezeu să îi îndepărteze aceste defecte de caracter, neajunsurile și fărădelegile – toate, sinceritatea cu care face Pasul 6 este capitală în recuperarea personală.

Este un proces de capitulare, de transferare a poverii de pe umerii ei pe umerii Lui Dumnezeu. Dacă nu implică și sentimentul de sinceritate totală nu prea are șanse ca Pasul 6 să se producă.

Exemplul femeii samarinence este cel mai elocvent pentru a ilustra sinceritatea și spontaneitatea de care ar trebui să dăm dovadă în fața Domnului. Pasajul evanghelic ne pune spre reflecție unul din cele mai frumoase dialoguri pe care Domnul Hristos L-a avut cu unul dintre pământeni. Este un dialog din care ne putem da seama, cu foarte multă pregnanță, de gingășia și delicatețea cu care Dumnezeu ne tratează pe noi, oamenii.

Din atitudinea femeii samarinence învățăm că Dumnezeu așteaptă de la noi spontaneitate și sinceritate, când El vrea să intre în dialog cu noi. Sinceritatea absolută schimbă sufletul - Istorisirea întâmplării descoperă delicatețea cu care Dumnezeu, pe baza sincerității omului schimbă destine.

Din dialogul înfiripat între Hristos și femeia samarineancă putem să extragem atitudinea pe care Dumnezeu o are față de noi, cei care nu reușim să înțelegem întotdeauna profunzimea învățăturilor dumnezeiești și nu reușim să înțelegem gândul pe care Dumnezeu vrea să ni-l împărtășească.

Modul în care Domnul Hristos a trecut, în dialogul cu femeia samarineancă, de la realitățile palpabile, la cele duhovnicești este unul care mișcă ființa omului.

Hristos, pentru a găsi un punct de dialog, îi cere apă. Era o cerință legitimă, având în vedere că era în mijlocul zilei, când soarele era foarte arzător. Hristos pornește dialogul pentru a ajunge, pe parcursul discuției, la ceva mult mai profund, anume la «apa cea vie», adică apa curgătoare a Duhului Sfânt, pe care Hristos ne-o dăruiește celor care vrem să fim însetați după ea.

Femeia, în momentul în care i se vorbește despre «apa cea vie», pe care, dacă o va bea omul, nu va mai înseta niciodată, este extrem de pragmatică. Ea era, într-un fel, captivă dimensiunii materiale a lumii. Probabil trebuia să parcurgă o distanță foarte mare până la acest izvor, și acest lucru era o povară.

Foarte sinceră, spontană, Îi spune să îi dea această apă, ca să nu mai vină la acel izvor. Hristos, în delicatețea Sa, nu îi reproșează femeii că nu a priceput nimic din ceea ce El vorbea, că era vorba de un altfel de apă.

Întotdeauna, când noi nu înțelegem lucrurile cele mai profunde, duhovnicești, Domnul stă în preajma noastră. El este extrem de delicat și ne ajută să urcăm, cu mintea noastră, la înțelegerea cea mai profundă. Dumnezeu așteaptă, însă, de la fiecare, sinceritate în relația cu El!

Învățăm din acest dialog, că Dumnezeu, când noi suntem încuiați la minte și nu pricepem gândul pe care vrea să ni-l împărtășească, are răbdare, are stare de smerenie, fără să ne pună la punct, fără să ne certe. Întotdeauna, Domnul așteaptă de la noi spontaneitate și sinceritate, care duc la cunoașterea propriei noastre identități. Așteaptă să ne dăm seama de locul în care suntem.

Întotdeauna, când Dumnezeu vrea să se apropie de om, ne dă convingerea că El este Cel «însetat», ca să ne determine pe noi să devenim însetați după frumusețea vieții autentice. Aceasta este de fapt acceptarea fără rezerve a acțiunii lui Dumnezeu în viața personală.

Dumnezeu, în urma întâlnirii cu noi, oamenii, ne determină să fim însetați și astfel să căutăm să ne fie potolită setea spirituală.

Fără a fi extrem pesimist, din păcate, omul de astăzi nu mai are niciun fel de sete, nici măcar după cele materiale. Cu atât mai puțin după cele spirituale! Este un om care are funcțiile spirituale anesteziate, încât nimic nu-l mai determină să fie spontan și sincer, nici măcar cu Dumnezeu.

Dumnezeu așteaptă de la noi ca, ori de câte ori intră în dialog cu sufletul nostru, să fim sinceri, să fim spontani, să nu dorim să părem ceea ce nu suntem. Să Îi mărturisim Lui starea sufletului în care suntem, ca astfel să aibă loc o schimbare, să se stârnească în inima noastră setea de a-L întâlni pe Dumnezeu din nou și din nou.

Prețuiți VIAȚA și alegeți să nu vă pierdeți!

Cu Har și Bucurie, al vostru umil prieten, Pr. Roșu Radu Liviu!