Pr. Radu Liviu Roșu, consilier specializat în tratarea adicțiilor: Vino și vezi!!!

Dragi cititori! Plecând de la acest ”Vino și vezi!” din Evanghelie, pe care îl găsim foarte prezent în Pasul 12, și care este adresat dependentului care mai suferă, aș vrea să vă pun la suflet o viziune ortodoxă a Pasului, deoarece boala dependenței ne privește pe toți deopotrivă și clerici și mireni și de alte religii sau etnii. Boala aceasta nu ține, însă, cont de toate acestea, ci vrea cu tot dinadinsul să-l coboare pe om în ”întunericul cel mai dinafară!”

De aceea Pasul 12 cu precădere, este o invitație la a experimenta o metodă care realmente dă roade în tratarea problemelor de dependență și care îl antrenează pe cel dependent într-un frumos proces de autodescoperire a propriei personalități, o reînnodare a relației cu Dumnezeu bazată de data aceasta pe sinceritate și nu în ultimul rând refacerea legăturilor cu cei dragi.

În Duminica Ortodoxiei, Prima Duminică din Postul Mare, citim povestea lui Filip şi a lui Natanael. În ea găsim următoarele rânduri: ”Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege şi proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. Şi i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: ”Vino şi vezi!” (Ioan 1:45-46).

Aici, într-o manieră aparte şi succintă, avem modelul cu ajutorul căruia Biserica Ortodoxă s-a extins în ultimele două mii de ani: ”Vino şi vezi!”. În general, metodele agresive de prozelitism, agreate de multe grupuri protestante (şi, în unele privinţe, şi de Biserica Romano-Catolică) nu au fost comportamentul normal al creştinilor ortodocşi.

Într-adevăr, în mare parte a celor două mii de ani de istorie, noţiunea de convertire individuală de la o religie la alta ar fi fost de neconceput. Familiile, da; triburile, poate; naţiunile, cu siguranţă. Însă, noţiunea de convertire individuală, deşi acum reprezintă o imagine obişnuită, trebuie privită ca o invenţie modernă, şi una care nu se potriveşte prea bine cu imaginea de ansamblu a istoriei Bisericii Ortodoxe.

Biserica Ortodoxă posedă conştiinţa că ea e adevărata Biserică a lui Hristos şi că doar în cadrul Bisericii Ortodoxe poate fi găsită credinţa creştină în deplinătatea ei. Însă, atunci când face asta, o face cu sentimentul umilinţei şi recunoştinţei cele mai profunde. Cu toate cotiturile şi schimbările din istoria bisericii, mai ales din perioadele în care doctrina bisericii se dezvolta, au fost făcute mari eforturi, uneori cu costuri personale enorme, pentru a se ajunge cât mai aproape de adevăr.

Acest proces, însă, nu a fost unul speculativ şi nici nu a fost văzut ca succes politic sau numeric. Ortodoxia nu a fost inventată, ci descoperită, iar procesul acestei descoperiri a luat întorsături stranii. Deseori, “campionii” ortodoxiei erau văzuţi ca rataţi în timpul vieţii lor şi, de câteva ori, cei care au sprijinit doctrina ortodoxă constituiau o minoritate mică faţă de majoritatea credincioşilor. Mai ales, în două momente istorice ortodoxia pare să fi fost apărată de un singur om – Sf. Atanasios în secolul IV şi Sf. Marcu din Efes în secolul XV.

Astfel, ortodoxia nu e ceva bun sau perfect în ochii oamenilor, ci mai degrabă ceva bun în ochii lui Dumnezeu. Asta face din ortodoxie ceea ce implică şi numele său, ”credința dreaptă”, o expresie autentică a bisericii rugătoare.

Apoi, această stare de fapt respinge ideea că Biserica Ortodoxă ar trebui să fie cea mai mare, cea mai bună sau cea mai puternică. Într-adevăr, ea nu are nevoie să revendice astfel de caracteristici, pentru că ea, ca şi întreg, e o expresie a adevărului lui Dumnezeu.

Dacă Biserica Ortodoxă deţine adevărul lui Dumnezeu, deplinătatea revelaţiei creştine, atunci succesul bisericii e în grija lui Dumnezeu, nu în a noastră. Sarcina noastră e să fim tot ceea ce putem fi, dar nu e sarcina noastră să încercăm să îi convingem pe alţii de dreptatea cauzei noastre.Este de mare importanță, însă, cum trăim noi viața în Hristos și mai ales care este prioritatea noastră numărul unu.

Părintele Meletios Weber, cel care a scris cartea Pașii Transformării, și din care este redat acest articol, în activitatea sfinției sale relata un episod în care a cunoscut un preot care rostise la un moment dat o rugăciune personală care conţinea un vers care suna cam aşa: ”Când părăsim locul acesta, fie să trăim într-un mod care să lase lumea să vadă că noi am fost cu Iisus Hristos”.

Și continua părintele Meletios, că, prin asta, el nu se referea la o încruntare pioasă sau la o înfăţişare religioasă. Vroia să spună că prin comportamentul nostru, prin tot ce ţinea de noi, trebuia să fie evident că noi fuseserăm în prezenţa lui Iisus Hristos, ca şi cum oamenii care treceau pe lângă biserică ne-ar fi arătat cu degetul şi s-ar fi uitat la noi în timp ce ieşeam din biserică.

Această noţiune, indiferent de cât de dificilă poate fi, se potriveşte foarte bine cu ideea A.A. despre răspândirea mesajului său. Acest lucru trebuie făcut prin atracţie, mai degrabă decât prin promovare. Ca şi ortodocşi, ar trebui să ne trăim vieţile într-un asemenea mod încât viaţa noastră religioasă să devină irezistibilă pentru ceilalţi cu care împărţim lumea. În Evanghelie, Hristos nu ne cere niciodată să fim drepţi. El ne cere să ne căim. Ne cere să fim buni.

Prezenţa unei comunităţi ortodoxe într-o zonă ar trebui resimţită prin iubirea şi serviciul pe care le emană. O comunitate ortodoxă care se auto-deserveşte nu face nimic pentru a promova Împărăţia, cu excepţia, poate, a face ca lumina ortodoxiei să fie disponibilă şi pentru generaţiile următoare; chiar şi aşa, se transmite o imagine palidă şi tristă a ortodoxiei.

Prezenţa Bisericilor şi Capelelor Ortodoxe ar trebui să fie o expresie reală a prezenţei lui Dumnezeu în societatea noastră. În Grecia, pământul e plin de capele, cele mai multe foarte mici, cele mai multe folosite doar o singură dată pe an. Ele sunt adevărate puncte de lumină pentru că ele reprezintă Împărăţia manifestată în societatea umană.

Atunci când împărtăşim credinţa noastră ortodoxă, nu suntem în stare să oferim argumente raţionale, apărări şi justificări. Adeseori tot ce trebuie să facem e să spunem: ”Vino şi vezi!” Restul îl face Dumnezeu.

Iată o descriere care s-ar putea aplica cuiva care a lucrat cei Doisprezece Paşi şi care îşi va folosi această experienţă pentru a-şi intensifica conştientizarea lui Dumnezeu: ”Un om care stă într-un loc înalt şi respiră aer curat e mai plin de voioşie şi de putere decât cineva care stă jos, în întuneric, respirând, posomorât, aer stătut. La fel, omul care datorită speranţei sale faţă de promisiunile Duhului munceşte cu credinţă neclintită, primeşte mare consolare, bucurie, încurajare şi e mai sfinţit de către Duhul decât omul care cu remuşcări, tristeţe, amărăciune şi nemulţumire în inimă munceşte doar pentru el, fără consolarea de a ajunge în portul speranţei”. (Sf. Isaac Sirul, Cuvinte ascetice, anexa B, pag 398, 1:50).

Sărbători binecuvântate tuturor și Nașterea lui Hristos să vă aducă așezare în rânduială, curajul mărturisirii și bucuria pruncilor!!!

Prețuiți VIAȚA și alegeți să nu vă pierdeți!

Cu Har și Bucurie, al vostru umil prieten, Pr. Roșu Radu Liviu!