Surpriza

                                           

Sala cinematografului este arhiplină. Spectatorii par nerăbdători să vadă  filmul anunțat de câteva zile pe rețelele de socializare. Pe ecran apare titlul „Bunici în calitate de părinți”. Un subiect care zguduie lumea  noastră de la 1990 încoace.

Ioan și Nastasia sunt dintr-un sat de lângă Năsăud și lucrează de mai mulți ani în Spania.  Au doi copii, pe Florin de 11 ani și Ioana de 8 ani, rămași în grija bunicilor. Își văd părinții doar în vacanțe, când vin acasă incărcați de cadouri și se bucură de momentele petrecute împreună. Vorbesc adesea cu ei pe mobil sau pe internet, dar nimic nu le poate alina dorul și suferința care-i apasă.

  Părinții au plecat în Spania  pentru a câștiga bani să-și construiască o casă nouă. Au ridicat-o deja lângă cea veche, dar lucrurile înaintează greu și după 10 ani, casa se află încă în șantier. 

Filmul prezintă scene din munca istovitoare a emigranților. Tatăl lucrează la un depozit de fructe și mama se îngrijește de doi bătrâni bolnavi. În centrul atenției se află  cei doi copii  lipsiți de afecțiunea și supravegherea părinților. Amândoi merg la școală, dar nu îi atrage atât de mult învățătura. Ioana izbucnește în plâns când tatăl ei îi vede carnetul de note, iar Florin este certat de mama lui că nu îi ascultă pe bunici și face tot felul de ștrengării.

În timpul proiecției, Sebastian își privea spectatorii cu coada ochiului cum stăteau nemișcați, consternați, cumva, de toate acele povești dureroase care se derulau sub privirile lor. Când s-au aprins luminile, protagonistul evenimentului și-a întors capul, temător, cu gândul  că în sală nu ar mai fi rămăs spectatori. Dar mulți au continuat să  stea la locul lor, să-l vadă pe regizor și să fie martorii comentariilor făcute de cei prezenți: cinefili, jurnaliști, psihologi, asistenți sociali, cadre didactice și pur și simplu oameni obișnuiți

Cei mai interesați de acest subiect s-au arătat a fi doi psihologi care și-au exprimat în mod deliberat opiniile, punând accent pe influența migrării părinților asupra vieții emoționale a copiilor. Cinefilii au apreciat în mod favorabil  filmul, dar n-au ezitat să-i  facă  și unele recomandări regizorale. 

Simona se afla printre spectatori, undeva la mijlocul sălii, urmărind cu mare atenție pe toți cei care îi aduceau omagiile cuvenite. De la tribuna rampei, de unde Sebastian își prezenta argumentele demersului său, i s-a părut că vede chipul unei femei cunoscute, că îl urmărește insistent cu privirea, dar fiind preocupat de fanii săi, a pierdut-o din vedere. 

Când ultimii admiratori au trecut să-l felicite, tânăra cu ochii umeziți de lacrimi, a ieșit neobservată din sală și s-a oprit la capătul culoarului, în ideea că protagonistul serii își va încheia oficiile și se vor întâlni în acel loc, singurul care ducea spre ieșire. 

Ca o gazdă plină de respect, Sebastian iese ultimul din sala cinematografului. Ochii lui străceau de bucurie, trăia satisfacția primei sale împliniri. Cuprins de emoția succesului, nu mai știa încotro s-o apuce. Era derutat. A luat-o mai întâi la dreapta și după câțiva pași și-a dat seama că ieșirea se află în sens opus. Acolo îl aștepta  tânăra cu chip de înger. Când a ajuns în dreptul ei, s-a oprit brusc. Încremenise. Nu-i venea să creadă că persoana din fața lui era chiar Simona. Privirea ei blândă și caldă i-a scăldat profilul prea puțin schimbat, în ciuda anilor care au trecut. Sebastian ar fi vrut s-o îmbrățișeze, dar n-a făcut-o, de teamă ca nu cumva să fie respins. Dar ea, fără să ezite îi întinde mâna să îl felicite.

-   Filmul tău  a fost foarte interesant, Seby! Felicitări!

-  Mulțumesc! Dar cum ai aflat de prezența mea aici, o întrebă el cu o voce plină de emoție.

-  De pe Facebook, continuă ea cu un zâmbet discret.

-  Da, ai dreptate, astăzi sunt atâtea mijloace de informare. Mă bucur că ai venit! Mi-ai făcut o mare surpriză!

După o absență de câțiva ani, amândoi trăiau din plin momentul reîntâlnirii. De fericit cum era, a luat-o de braț, fără ca ea să se opună și au ieșit afară. În fața impunătoarei clădiri a Cinematografului „Dacia” s-au oprit să stea de vorbă, să se bucure de această întâlnire.

- Și totuși te-ai hotărât să devii regizor de film, Seby? a intervenit pe un ton familiar Simona.

- Da, a fost visul meu, încă din anii studenției. Sunt doar la început și mai am încă mult de mers până la capătul drumului.

- Mă bucur pentru tine și sunt convinsă că vei ajunge acolo unde, atât de mult îți dorești.

-  Mulțumesc, Simona! Ai rămas aceeași ființă sensibilă și atât de sinceră!

Luminile incandescente ale orașului le scăldau chipurile încărcate  de o reală emoție. Și-au urmat drumul, tot atât de apropiați unul de altul și, parcă fiorul acestei întâlniri le învăluia sufletul. Aveau atâtea lucruri să-și spună, dar nu îndrăznea niciunul să înceapă discuția. Și totuși, Seby își luă inima-n dinți și i se adresă privind-o drept în față:

-  Simona, ce ai făcut în ultima vreme? 

Întrebarea nu i-a venit atât de bine și un oftat adânc i-a tăiat parcă respirația, creându-i un moment de tăcere. După ce și-a revenit, cu o voce puțin stinsă i-a spus :

-  Ce să fac, am suferit. Da... am suferit! Așa mi-a fost scris să sufăr, a continuat ea, ca și cum ar fi învinovățit pe cineva.

Modul cum a reacționat i-a pus și lui Sebastian un nod în gât și l-a determinat să reflecte asupra aluziei făcute de Simona. Ar fi vrut s-o întrebe dacă s-a căsătorit, dacă are familie, unde lucrează, dar nu știa cum s-o facă și poate, nici nu era momentul potrivit. Mergeau încet de parcă își numărau pașii. Amândoi păreau foarte circumspecți, ca nu cumva să-și deschidă rănile. Simona încerca să-și ascundă emoțiile după șuvițele de păr care îi acopereau din când în când fața din cauza unei ușoare adieri de vânt. La un moment dat și-au dat drumul la vorbă depănându-și câteva amintiri din anii studenției. Fără să-și dea seama, după o plimbare de aproape o oră, au juns la o trecere de pietoni, în fața căreia, Simona s-a oprit chiar în momentul când mai erau câteva secunde până la schimbarea culorii.

- Vrei să trecem pe cealaltă parte? se adresă lui Sebastian, prinzându-l de mână.

- Cum vrei tu, îi răspunse partenerul, puțin nedumerit.

Pentru că  semaforul își respecta cu strictețe timpul afectat pentru pietoni, amândoi au grăbit pasul în forță. S-au încadrat perfect în cele câteva secunde. Ajunși de cealaltă parte a trotuarului, Simona s-a  întors cu fața spre el și privindu-l în ochi, i-a spus pe un ton familiar:

-  Știi.. eu locuiesc pe o stradă din apropiere și, pentru că s-a făcut târziu și e cam răcoare, aș vrea să mă duc acasă.

-  Da, ai dreptate! Ți-am simțit tremurul, dar credeam că se datorează emoțiilor acestei întâlniri. Dacă îmi dai voie, vreau să te conduc!    

Simona a făcut primul pas, fără să-i aprobe propunerea, dar imediat i-a simțit brațul pus cu delicatețe peste umerii săi. Pe drum, doar Sebastian a continuat să-și spună povestea vieții, fără să pătrundă în esența lucrurilor. Ea nu întervenea cu nimic, doar ofta, și cu cât se apropia mai mult de casă, emoțiile deveneau tot mai puternice. Gândurile se îmbulzeau în mintea ei, dar le ținea în frâu ca pe niște ființe nevinovate.

Ajunși în fața blocului, s-au oprit dintr-o dată, de parcă ar fi fost ultima stație de pe traseu. Au mai schimbat doar câteva vorbe și Sebastian a dat s-o îmbrățișeze, dar ea s-a retras puțin, privindu-l ca și cum  gestul lui nu ar fi potrivit.

-  În ciuda oricăror prejudecăți pe care le-ai putea avea, eu te invit  în casă, spuse la un moment dat Simona.

-  Dar nu va fi prea mare deranjul ? interveni Sebastian, fără să se gândească la cele rostite mai înainte de partenera sa. 

Amândoi au urcat scările până la etajul III, unde era apartamentul Simonei. A apăsat pe sonerie și în momentul când s-a deschis ușa, în fața lor a apărut o fetiță de vreo trei anișori,  cu ochii albaștri  și părul buclat, frumoasă ca o păpușă. Când și-a văzut mama, care s-a aplecat să o ia în brațe, a început să plângă și, printre lacrimi, i-a spus sughițând:

-  Mami, de ce ai întârziat atât de mult ?

- Las, draga mamei, nu fi supărată, uite că sunt aici! Și  nu plânge,  că te vede musafirul nostru, îi șopti ușor la ureche. 

Fetița și-a trecut mîinile după gâtului mamei sale, s-a lipit de pietul ei de parcă n-ar fi văzut-o de atâta vreme. După un sărut dulce și plin de afecțiune, a lăsat-o jos din brațe și, puțin rușinată, a alergat  în camera ei. 

Sebastian a intrat cu o oarecare reținere pe hol, apoi, s-a dus în living, unde  a rămas surprins de ambianța plăcută a camerei. 

- Te rog să iei loc! se adresă musafirului său și cerându-și scuzele de rigoare, s-a retras pentru câteva clipe în bucătărie.

Din momentul acela, Sebastian devenise neliniștit. Îi dădeau prin minte tot felul de gânduri, își frângea mîinile, se agita și nu știa ce să creadă, ce surprize îl mai așteaptă. La apariția Simonei, zâmbetul ei i-a luminat fața și sentimentul ciudat care îl învăluise a dispărut. Ținea în mână tava cu două cafele aburinde.

-  Cred că ne va prinde bine, spuse Simona, așezând  tava pe  masă.

-  Da, mulțumesc, dar nu trebuia să te deranjezi!.

  -  Nu e niciun deranj, adăugă ea, așezându-se pe un alt fotoliu, față în față cu el.

  Deodată, în ușa livingului, puțin întredeschisă, apăru chipul unei femei mai în vârstă, care în șoaptă îi  spune Simonei că vrea să plece.

  - Da, puteți pleca, doamna Virginia! Vă mulțumesc că ați avut grijă de Maria! și se  ridică de pe fotoliu să o conducă, dar femeia îi făcu semn să nu se deranjeze.

Rămași singuri, tăcerea puse stăpânire peste amândoi. Fiecare își savura cafeaua, lăsându-și gândurile să se plimbe în voie. Cu ani în urmă, amândoi erau studenți, se iubeau foarte mult și își doreau ca la finalul studiilor să își unească destinele. El devenise actor și ea inginer arhitect.  Dar, la un moment dat, drumurile lor s-au despărțit.

  Apariția neașteptată a Mariei în salon i-a trezit pe amândoi ca dintr-un vis.

- Vino, draga mami, vino la mine! Cred că ți-ai terminat toate desenele pe astăzi, spuse Simona, deschizându-și brațele să o cuprindă.

Fetița nu i-a răspuns, ci s-a cuibărit în același fotoliu lângă ea. Din acel moment nu și-a luat ochii de la musafir. Când privirile lor se întâlneau, întorcea capul  și se lipea de  pieptul mamei sale, apoi pe furiș, îi trimtea câte un zâmbet discret.

- Ai un nume foarte frumos, Maria! intră în vorbă Sebastian, arătându-se prietenos cu ea. Pe bunica mea a chemat-o tot Maria. Avea ochii albaștri ca și ai tăi.

-  Dar și tu ai ochii albaștri, prinse curaj fetița.

- Maria, cum vorbești așa, interveni Simona, jenată de îndrăzneala fiicei sale, pentru care își ceru imediat scuze. 

           Simțindu-se dojenită, Maria n-a mai scos un cuvânt și după o vreme a ațipit pe brațele mamei sale. Discuțiile lor au continuat aproape în șoaptă, sorbindu-se din priviri unul pe altul. Se făcuse  însă târziu și Sebastian dădu de înțeles Simonei că trebuie să plece.

- Mâine am o altă activitate, spuse el, cu o voce scăzută ca  să n-o trezească pe fetiță din somn. S-a aplecat spre ea și a sărutat-o pe frunte. Un fior neașteptat a trecut prin el ca un fulger, răscolindu-i ființa. Simona și-a dat seama că se petrece ceva cu el, dar n-a spus nimic. S-a ridicat în picioare și cu fetița în brațe  a vrut să facă primul pas spre ușa salonului, dar s-a dezechilibrat puțin de greutatea Mariei, sprijinindu -se, fără să vrea, de  Sebastian.

- Vai, scuză-mă! Fetița a crescut așa de mult în ultima vreme și parcă n-o mai pot ține în brațe, încercă ea să-și motiveze neatenția..

- Te rog, lasă-mă pe mine s-o duc în camera ei, interveni repede Sebastian și se întinse s-o ia pe Maria, fără să mai aștepte aprobarea mamei sale. Buimăcită de somn, fetița și-a încolăcit mâinile în jurul gâtului,  continuându-și somnul pe umărul lui.

Ce bine îți șade cu ea în brațe, gândi în sinea ei Simona, cuprinsă de un fior dureros pe care numai ea îl știa, după care a luat-o înainte ca să deschidă ușa la cameră și să-i pregătească patul. 

Cât timp Sebastian o ținea la pieptul lui îi auzea bătăile inimii și avea impresia că se contopeau cu ritmul bătăilor lui. A așezat-o în pat și cum era aplecat spre ea, a simțit cum buzele ei s-au lipit ușor de fața lui.

- Cred că te-a confundat cu mine. Așa face când o adorm, interveni Simona zâmbind.

- E o fetiță foarte simpatică și sociabilă. Mă bucur că am cunoscut-o, spuse Sebastian plin de satisfacție. 

După ce a îmbrățișat-o pe Simona cu aceeași dragoste care îi mai ardea încă în suflet, s-a îndreptat spre ușă, luându-și rămas bun.

Dimineața, fetița s-a trezit mai devreme ca de obicei și s-a dus direct în salon să-l caute pe musafir. Dezamăgită că nu l-a găsit, a alergat în camera mamei sale, care mai dormea încă, profitând de acea zi de wikend. S-a apropiat de pat și i-a șoptit la ureche, aproape plângând: ,,Domnul cu ochii albaștri a plecat și nu mi-a spus la revedere!”.

Trezindu-se ca speriată, de parcă i s-ar fi întâmplat ceva Mariei, și-a întins mâinile s-o ia în brațe, i-a șters bobițele de pe obrăjori și, amândouă, s-au ascuns sub plapumă să-și continue somnul. Maria, însă nu putea să adoarmă, îi stătea mereu gândul la musafirul său. 

(Fragment din romanul ,, Visul unui actor ” în curs de apariție)