Conel Cotuțiu: „O strânsură de lume”

     Expresia aceasta (găsită recent într-un text al scriitoarei Irina Petraș, pe seama lui Caragiale) mi-a stârnit brusc prospețime și a dat amploare stării mele de silă, datorată veștii despre  o lege privitoare la „curajul civic” al românului de azi.

     Chiar mă pregăteam să brodez un articol, pe care mi-l și intitulasem „Virgulă, nu punct”. Ei bine, eseul colegei de la Cluj mi-a stârnit un fel de viraj metaforic în înțelegerea unui aspect al preajmei socio-politico-administrative, pe care trebuie să o  suportăm.

     Mai întâi, m-a ademenit vocabula „strânsură”. Dacă înțelegem cuvântul ca derivat al verbului „a strânge”, doamne, ce de nuanțe! Adică: mulțime, grămadă, apăsare, adunătură ș.a.

     Pornind de la adjectivul „strâns”, paleta semantică e... mai generoasă. Iată: înconjurat, legat, întins, încordat, îngrămădit, apăsat, cumpătat, zgârcit, agonisit etc.

     Ei bine, cum e strânsura la nivel guvernamental, parlamentar, partidic ?

     Sunt strânsuri pe care noi, electoratul, i-am ridicat la înălțimea unde sunt. Dar care, public, zilnic, stârnesc nedumeriri, proteste. Își dau arama pe față, cu dezinvoltură: sunt, nu puțini, corupți, demagogi, inculți, stricători de limbă și moravuri, egoiști, egolatri.

     Am pus punct adineaori ?  Vai ! Apropo de „Virgulă, nu punct”: Adevărul e că acești reprezentanți (?!...) ai noștri trăiesc sub semnul unui harem inepuizabil de virgule. Căci punctul real, adevărat, definitiv, i-ar stopa, i-ar anihila.

     Căci Caragiale ar urma după punct; deocamdată - adică „încă” - e ținut de strânsura parlamentar-administrativă  în vitrină, la vedere, dar cu cheie.

     (Apropo: În ce măsură, pentru neobosita „adunare generală” ar fi potrivit echivalentul „strânsură generală” ?)

                                                                      Cornel Cotuțiu