Avram Iancu în dramaturgia românească

Încărcat de legendă, Avram Iancu a devenit nu numai un personaj istoric, ci și unul literar. Alături de Eminescu, toți marii scriitori ai epocii au fost atrași de figura revoluționarului de la 1848. Ei l-au evocat în operele lor și l-au făcut erou de literatură, personaj contopit cu marile idealuri ale poporului său.Niciun gen literar n-a rămas dator să-i cinstească numele și să-l așeze în cele mai valoroase creații.Genul dramatic a avut un larg ecou în reliefarea personalității lui Avram Iancu. Mircea Tomuș îi dedică „Cră- ișorului munților” o carte scrisă sub forma unui scenariu dramatic în 5 acte, având titlul „Glonțul de argint sau adevărata moarte a lui Avram Iancu. Teatru ” în care, acesta este prezentat ca „un personaj de tragedie antică, cu un destin dinainte programat”. Piesa are aspectul unui adevă- rat testament literar, rostit cu limbă de moarte urmașilor. Scriitorul readuce în fața conaționalilor săi figura memorabilă a lui Avram Iancu, invitându-l la o adevărată spovedanie, din care re-
iese războiul purtat de el, în numele unor înaintași ca Doja și Horea, și a confraților săi moți din Munții Apuseni pentru emanciparea din jugul robiei a unui popor uitat de soartă în negura ingrată a timpurilor feudale (Mircea Popa ).
Cel care a reușit să ne restituie din punct de vedere dramatic figura acestui personaj-simbol, modelat de istorie, dar depășind istoria, prin anvergura activității sale, este Lucian Blaga. El a preluat o legendă despre Avram Iancu și a valorificat-o în piesa cu același titlu: „Sus pe cer un vultur zboară/Și se-nvârte ca-ntr-o doară,/Peste padini și pădure,/Cu pliscul ca de săcure./La un pom prelung privește/Și de-asupra-i se oprește./Pomul e rotat frumos,/Vulturul e bucuros,/Pe creangă se oprește,/Se oprește și-odihnește,/Până când un vânător/Îi curmă falnicul zbor./Pasărea căzu din pom/ Și se prefăcu în om ”.
Prin prin piesa de teatru „Avram Iancu”, apărută inițial în 1934 și despre care autorul spune că „nu este o dramă istorică în sensul obișnuit al acestui cuvânt. Istoric e oarecum numai cadrul acestei drame. Evenimentele din care se țese drama se petrec în anul de răscruce 1848, dar și mai târziu. În drama mea am încercat, pe cât cu putință, să ridic subiectul dincolo de contigentele istorice și să adâncesc perspectivele, pentru ca să dau, într-un cadru aproape de legendă sau de mit, tragedia umană a unui conducător și, dacă nu se pare prea pretențios, a unui neam. Drama mea e deci istorie înălțată la potență mitică, realitate crescută dincolo de sine însăși”.
De la bun început, Blaga îl prezintă pe Iancu ca însuflețit de dragostea de libertate a neamului românesc, eroul ivindu-se după lungi și chinuitoare așteptări pentru a-și conduce moții la luptă. De aceea „e înconjurat cu stimă și respect de dușmani, cu imensă dragoste de către ai lui, iar apariția sa în zonele fierbinți ale revoluției este de fiecare dată un prilej de bucurie și entuziasm popular, moții urmându-l credincioși în orice situație”.
El nu urmărește niciun câștig personal, ci este ghidat doar de folosul cauzei generale. Iancu este un vizionar și un profet, știind să facă de fiecare dată distincție între șiretlicurile diplomatice și situația reală din teren.
Eroul este un emisar al intransigenței și respectului pentru adevăr, Blaga atribuindu-i replici înflăcărate, ca de pildă: „Cu solii și cu jalbe dobândim, precum s-a văzut, făgăduieli! Să clădim pe sânge! Să clădim pe oțel!” Prin viziunea ei scenică și istorică, piesa lui Blaga este o capodoperă a dramaturgiei românești. El este autorul care înțelege raporturile dintre mit și legendă, pornind de la simbolul popular al „păsării care încearcă să se facă om”. Piesa are un epilog, dar și un prolog.
In "epilog", Iancu va lua calea de întoarcere, se va refugia din nou în arătarea de pasăre, lăsându-i duhului tutelar al zburătoarei libertatea unor alte, mai norocoase, întrupări viitoare: "Cine s-o facă? Că eu nu mai sunt bun de nimic" - se plânge Iancu. Și continuă: "Să vie alții! Să vie alții - peste zece, peste douăzeci, peste o sută de ani, să vie alții cu sutele, cu miile, cu miile de mii -s-o facă ei împărăția noastră! Eu nu mai sunt bun de nimic. Mie mi-e destul. Eu mă duc - eu mă duc unde stăpânește fiara și tăcerea. - Erji, părinte, aici e muntele! Aici am fost pasăre si m-am făcut om. Acu mă duc iar in pădure - mă duc în pădure - să mă schimb".
Prologul si epilogul dramei au așadar menirea de a configura un orizont al mitului, din care va avea, apoi, să se deschidă necontenit floarea, mereu schimbătoare, a Istoriei. Simbolul păsării se înalță si planează, astfel, asupra dramei, ca o emblemă a spiritului nepieritor din care crește si cu care se hrăneste soarta acestui neam..
Sub semnul admirației și al recunoștinței stau și piesele de teatru scrise de Paul Everac, Mircea Micu, Stelian Vasilescu, A.I.Voitin, Galia Tudor, Ion Popescu-Topolog ale căror titluri, în mai toate cazurile, poartă numele lui Avram Iancu