Prof. Mirela Rus: CLIPA DINTRE ANI

Aho, aho, copii si frați,

Stați puțin și nu mânați,
Lângă boi v-alăturați
Și cuvântul mi-ascultați.
Mâine anul se-nnoiește
Plugușorul se pornește
Și începe a ura
Pe la case a colinda

            Colindăm anul care bate în prag, petrecându-l pe cel care stă să iasă pe poartă….Și îi mulțumim că și el ne-a învățat că viața este un dar minunat, însă fragil și delicat, precum un zbor de fluturi diafani, precum aripa păsării măiestre. Ar trebui să învățăm, dacă nu am făcut-o deja în anul care aproape a zburat în eter, să mergem mai departe, cu mulțumire, cu recunoștință, pentru toate momentele minunate, bune sau mai puțin bune pe care le-am trăit, pentru toate experiențele, urcușurile sau coborâșurile care ne-au învățat zborul dar și căderea, care ne-au învățat cum să ne ridicăm, să creștem și cum să devenim oameni, sau oameni mai buni.

            În prag de An Nou, facem o reverență în fața vieții și Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru puterea de a trăi prezentul fiecărei clipe, deoarece ziua de mâine nu ne este promisă niciunuia dintre noi. Îl rugăm să ne dea puterea de a ne împăca cu noi înșine, de a accepta lucrurile care sunt imposibil de schimbat, dar și înțelepciunea de a face din fiecare obstacol sau greutate cale ce duce spre lumină, spre pace.

            Anul care a trecut m-a învățat că uneori e nevoie să acceptăm neputința celorlați, fiindcă greșelile, răutățile ascund de multe ori dureri profunde, triste neîmpliniri. Din fața loviturilor voite sau nevinovate, înveți cu timpul să pleci, poate surâzând, fără zgomot, asemenea ca într-un dans de fluturi, care își iau zborul de pe petalele unei flori. Un sfârșit, o plecare, o îndepărtare de ceva, finalul unui an, de ce nu, pot lăsa goluri care de multe ori nu se vor mai umple. Așadar. fiecare zi trebuie trăită fără învinuiri, prin împăcare cu noi înșine.

Timpul nu așteaptă! Nici anul ce se scurge nu așteaptă! Deci, să ne deschidem sufletele, să avem curajul să simțim, să avem puterea de a ne accepta și iubi unii pe alții, de a oferi bunătate și fărâme de suflet fără a cere nimic în schimb! Doar alte fărâme de suflet spre a se contopi cu ale noastre în lumina ce izvorăște din dragostea lui Dumnezeu!

Cu fiecare zi care trece, cu fiecare an care trece, ar trebui să învățăm să ne iubim pe noi înșine, să ne privim acolo, în străfundurile inimii noastre, să coborâm în sinele nostru, și să descoperim că esența a tot ceea ce există, valoarea noastră, se află acolo, în inimă, asemenea florii care adăpostește frumusețea fluturilor. Înțelegând asta, nu vom mai avea nevoie acută de validarea celorlalți.

Dumnezeu ți-a dat viață. Ai fost dăruit cu ochi, nu trebuie decât să îi ții deschiși pentru a vedea iarba verde primăvara, pomii ninși iarna, florile, crinii câmpului vara. Ai fost binecuvântat cu urechi, așadar ascultă șipotul izvoarelor, sunetul stropilor de ploaie, ciripitul păsărilor, și vei auzi adevăratul cântec al vieții. Ai fost dăruit cu înțelepciune și cu „chipul  Slavei Sale”. Și atunci ce mai cauți?! Ți s-a acordat atâta cinstire și onoare, existența ta pe acest pământ ca dar dumnezeiesc este însăși confirmarea valorii tale ca fiu al lui Dumnezeu, ca și „candidat” la îndumnezeire. Ideea de a învinge? Ideea de a câștiga? Ce sunt aceste cuvinte cu adevărat? Lao Tzu spunea: „Nimeni nu mă poate înfrânge fiindcă eu am renunțat la însăși ideea de a câștiga. Cum ai putea să mă înfrângi? Poți să-l înfrângi doar pe cel care vrea să învingă.”

Cu ce visuri pășim în anul pe care-l vom lua în brațe cât ai clipi? Visul de a putea visa. Și cu convingerea că universul, Dumnezeu are visuri mai mari pentru tine decât îți poți închipui. Trebuie doar să deschizi brațele inimii și să primești visul care îți este pregătit.

Să îmbrățișăm anul care vine, să-l primim cu florile nădejdii că va fi bun, plin de lumină și curaj de a merge înainte. Nu putem întoarce ceea ce a trecut, deși uneori am dori, fie pentru a îndrepta anumite lucruri, fie pentru a retrăi anumite momente, fie pentru a spune sau a mai spune „te iubesc„ celor ce nu le mai putem spune decât în adâncul inimii noastre, acolo unde-i întâlnim….„Dacă aș putea da timpul înapoi, aș face-o! Aș întoarce orele, secundele pe toate ceasurile de pe pământ. Aș îngheța timpul doar pentru a îmbrățișa anumiți oameni.Aș face-o o dată, de două ori, de zece ori, până când voi simți că viața a căpătat din nou sens. Din păcate nu voi putea face asta, pentru că viața și timpul au un singur sens:mereu înainte, nici măcar o secundă înapoi.” (Lev Tolstoi)

Cum toată Creația și lucrarea lui Dumnezeu pare a fi alcătuită din paradoxuri, la fel este și cu despărțirea de vechiul an și primirea celui nou; ne întristăm pentru trecerea noastră pe acest pământ, pentru efemeritatea existenței noastre, neîndurătoare, dar ne înseninăm și ne bucurăm în fața prezentului și în fața anului pe care va trebui să-l trăim ca pe un prezent continuu, cu sentimentul împăcării și al nădejdii. Aceste gânduri care împart cumva simțirea omenească în două au fost surprinse într-un mod genial de către Eminescu: „Cu mâine zilele-ți adaogi/ Cu ieri viața ta o scazi/ Și ai cu toate astea-n față/ De-a pururi ziua cea de azi.”

Dorința și rugăciunea pentru noul nu înseamnă, așadar, cadouri materiale, ci acele care sunt din făbricuța sufletului: un „mulțumesc”, un zâmbet, o îmbrățișare, un „Mulțumesc, Doamne”sau inimi unde poți trăi pe termen nelimitat. Să îndrăznim să nădăjduim și să cerem pentru noul an acele picături de bucurie, asemenea picurilor de rouă, care dau sens vieții; să ne rugăm pentru ochi în care ne putem regăsi pe noi înșine; să ne rugăm să avem inima deschisă, iar ochii sufletului să vadă lumina în care credem, acea lumină care va apărea în fiecare întuneric din viața noastră.

CLIPA

                                   Mirela Rus

          Nestatornică e clipa ce trece,

Însă gândul meu o cheamă înapoi;

Ea fuge precum un fluture alb,

Venit din eter, poposind prea puțin în al vieții tumult...

Dulce și tandră e clipa ce în dar ți s-a dat.

O prinzi în palma tremurândă,

O-nfășori în petale de dor și o rogi să rămână,

Să-ți adape sufletul arzând,

Să îți potolească foamea de lumină.

Și chiar când din palmă zborul și-a luat,

Rămâne fiorul și fărâma de viață

Ce s-a scurs din ea.

În noaptea neagră ea îți va fi stea,

În zorii mult prea reci, fi-ți va rază de soare.

Și-n abisul ființei din tine,

Va umple pustiul și-l va învia.