Părintele Alin Cîndea: O Biserică ce ridică, ce dărâmă bariere…

Episodul vindecării slăbănogului din Capernaum (Mc 2,1-12) ne oferă o imagine puternică a unei credințe care nu este pasivă, ci care se manifestă prin fapte concrete de dragoste și solidaritate. Acest pasaj biblic ne invită să reflectăm asupra modului în care creștinismul autentic nu se măsoară doar în vorbe, ci în angajamentul față de cei aflați în suferință, la marginea societății.

În centrul relatării evanghelice nu se află doar slăbănogul, ci și cei patru prieteni ai săi, care, animați de credință, refuză să lase obstacolele să îi oprească din drumul lor spre Cristos. Acești patru bărbați întruchipează o credință activă, care nu se mulțumește cu resemnarea în fața greutăților, ci găsește soluții creative pentru a aduce suferindul înaintea lui Isus.

Papa Benedict al XVI-lea, în enciclica sa Deus Caritas Est, ne amintește că „iubirea de aproapele este o cale pentru a-l întâlni pe Dumnezeu” (nr. 16). Cei patru prieteni ai slăbănogului sunt o imagine a acestui adevăr: ei nu doar cred, ci și acționează pentru cel care nu se poate ajuta singur. Biserica este chemată să fie asemenea lor, o comunitate care se implică în viața celor suferinzi, marginalizați și abandonați.

Isus, înainte de a-l vindeca pe slăbănog, îi spune: „Fiule, iertate îți sunt păcatele”. Aici vedem că Domnul se apleacă mai întâi asupra suferinței interioare a omului, asupra rănii sufletului său. Sfântul Augustin subliniază că „răul suprem nu este suferința trupească, ci păcatul, care separă sufletul de Dumnezeu” (Confesiuni).

Într-o lume în care suferința fizică este vizibilă și atrage compasiunea, Isus ne arată că există o suferință și mai profundă – aceea a inimii înstrăinate de Dumnezeu. Papa Francisc, la începutul pontificatului său, ne amintește că Biserica trebuie să fie „un spital de campanie”, oferind nu doar ajutor material, ci și harul vindecător al reconcilierii și al milostivirii divine.

Mulțimea care se îngrămădea în jurul lui Isus nu mai lăsa loc pentru slăbănog. Aceasta este, din păcate, o realitate care se poate regăsi și astăzi: uneori, cei mai fragili nu reușesc să ajungă la Cristos din cauza indiferenței celor din jur. Dar cei patru prieteni refuză să accepte această barieră. Ei îndrăznesc să „spargă acoperișul”, să distrugă orice piedică care l-ar ține pe slăbănog departe de Mântuitor.

Sfântul Ioan Paul al II-lea sublinia că „Biserica trebuie să fie un semn viu al iubirii lui Cristos pentru cei săraci, bolnavi și marginalizați” (Christifideles Laici, nr. 37). Asemenea celor patru prieteni, suntem chemați să deschidem noi căi pentru ca cei rătăciți, cei descurajați, cei înlăturați de la masa societății să îl poată întâlni pe Domnul.

Finalul relatării este copleșitor: „S-a sculat îndată și, luându-și patul, a ieșit înaintea tuturor, încât erau toți uimiți și dădeau mărire lui Dumnezeu”. Aceasta este esența întâlnirii cu Cristos – El nu doar vindecă, ci ne ridică și ne redă demnitatea. Omul care era purtat de alții acum merge singur, liber, transformat.

Teologul italian Luigi Giussani scria: „credința adevărată este aceea care îl face pe om să se ridice și să meargă” (Il senso religioso). Nu este vorba doar despre o vindecare fizică, ci despre o eliberare profundă, o renaștere a întregii ființe.

Astăzi, fiecare dintre noi poate fi parte din această poveste. Putem fi asemenea celor patru prieteni care ajută, asemenea lui Isus care vindecă sau asemenea slăbănogului care se ridică. Ceea ce contează este ca, în mijlocul lumii noastre grăbite, să nu uităm că adevărata credință se arată prin iubire. Să fim, așadar, o Biserică ce ridică, ce dărâmă bariere și îi conduce pe cei mai slabi spre întâlnirea cu Cristos.