Eminescu, ilustru gazetar

Motto: „Greu este a glăsui ori a scrie despre Eminescu...” ( N. Steinhardt )

Mihai Eminescu s-a impus ca gânditor și în publicistica vremii. Mai ales la ziarul „Timpul” a conturat adevăruri despre prezentul și viitorul societății românești, despre probleme istorice, culturale, sociale, cu acea ascuțime a pătrunderii „in medias res” ( „în miezul lucrurilor” ). Ediția națională „Opera omnia” a lui Eminescu, din cele 46 de volume ( peste 7000 de pagini ), are 5 volume cu proză jurnalistică, despre care Iorga, Perpessicius, Călinescu au spus că nu e mai prejos, calitativ și conceptual, decât opera poetică și fragmentele de teatru, rămase în manuscris.
Faptul că jurnalismul i-a acaparat viața creatoare, în anii de la „Timpul”, mărturisește poetul într-o scrisoare adresată unui prieten din Iași: „Sunt foarte obosit, fiindcă duc de unul singur această prăvălie de idei; de șase ani nu am măcar atâta liniște ca să pot scrie și altceva în afară de articole politice.”
După studii la Viena ( 1869-1872 ) și la Berlin ( 1872 – 1874 ), Eminescu se întoarce în țară, „ca să împlinească destinul unei vieți zbuciumate și nefericite.” Între 1874 și 1877 este pe rând bibliotecar, revizor școlar, profesor de logică și de limba germană, gazetar la „Curierul de Iași” ( 1875- 1877 ), publicație a unui grup de junimiști, numită de către poet „Foaie a vitelor de pripas” ( denumire peiorativă, pentru a descrie natura și calitatea redacției, sugerând că ziarul era un instrument al așa-numitelor „vite de pripas”, adică oameni care nu aveau o ocupație sau un rol social important ). Ioan Slavici îl cheamă la București și în 1877 pleacă pentru a lucra prim -redactor la gazeta conservatoare „Timpul”, publicație de casă a conservatorilor. Din scrisoarea lui: „N-am cu ce veni! ... A nu munci și a nu avea – just. A nu munci și a avea- superb. A munci ca mine și a nu avea – deplorabil. A munci și a avea – just. Dă bani de drum și vin!”
Publicistica lui Mihai Eminescu acoperă perioada Războiului de Independență ( 1877 ). Crezul lui jurnalistic este activitate de formator de opinie, nu doar muncă informativă. Atât cultura cât și civilizația sunt filtrate în publicistica eminesciană. Considerații despre educație și cultură găsim în Manuscrisul 2257: „educațiunea streină implică spirit strein, cultura streină, ba. Cultura streină ca atare nu-l poate strica pe om, pentru că trece prin prisma unui caracter, a unei inimi deja formate. Măsura performanțelor civilizației unui popor, Eminescu o află într-o limbă evoluată. Între formele culturii, limba și literatura naționale sunt esențiale. „Dacă poeți se găsesc foarte rar, politici cîtă frunză și iarbă!” ( „Timpul”, Nr. 48/ 2 martie 1878 )
Într-un serial din „Timpul”, Nr. 101, 102, 103, 6,7, 8/ mai 1879, sub titlul generic de „Notițe bibliografice”, Eminescu condamnă „stricarea limbii în gazete și de acest fapt, ca de toate relele de care suferim, vinovată se face politica.” Tot în „Notițe...”, lămurește de ce unii sunt scriitori naționali și alții nu. „Anton Pann e un scriitor național într-adevăr, iar sute de alții, nu; căci nu devine cineva scriitor național prin aceea că repetă cuvintele patrie, libertate, glorie, națiune, în fiecare șir al scrierilor sale, precum pe de altă parte, poate cineva să nu pomenească deloc vorbele de mai sus și să fie, cu toate acestea, un scriitor național.” În continuare, Eminescu argumentează: „În vremea din urmă, s-a ivit într-adevăr un șir întreg de scriitori cu totul naționali – unii din ei chiar intraductibili și pe deplin înțeleși numai pentru cel ce știe bine românește. Goethe spunea că partea cea mai bună a unei literaturi e cea intraductibilă – și avea cuvânt ( adică dreptate, n.n. ). Cel mai original dintre ei până acum e povestitorul Ion Creangă, ale cărui basme, traducându-se, ar pierde tot farmecul și mai cu seamă tot hazul lor.” Eminescu vede în Eliade Rădulescu pe cel dintâi scriitor modern al românilor și îl consideră părintele acelei limbi literare pe care o întrebuințăm și astăzi.
Am văzut ce credea Eminescu despre cultură, despre educație, despre scriitorii naționali, despre limba română, dar să aflăm, în continuare, considerații despre cosmopolitism. „Cosmopolitismul nu există, pentru simplul motiv că nu e posibil. „Individul e osândit prin timp și spațiu de-a lucra pentru acea singură parte, căreia el îi aparține. În zadar ar încerca de a lucra deodată pentru toată omenirea – el e legat prin lanțuri nedesfăcute de grupa de oameni, în care s-a născut.” Întemeierea pe baza largă a geniului național e adevărată nu doar pentru literat ( de exemplu, B. P. Hasdeu, Ioan Slavici - exemplele lui Eminescu ), ci se aplică și la legiuitor, care va fi însemnat, nu pentru a plagia legi străine, ci care va ști să codifice datina țării, și la istoric, și la omul politic. Eminescu vede legislația ca produs al celei mai înalte idei de drept pusă în raport cu trebuințele poporului. Autorii generației trecute, spune Eminescu, un Eliad, un Gr. Alexandrescu, un Alecsandri, un Negruzzi, sunt cu talentul lor natural scriitori cosmopoliți, pentru că ei și-au încuscrit talentul cu geniul poporului românesc, nu cu literaturi copiate sau imitate după lord Byron și Lamartine.
E adevărat că gazetele cele mai frecventate de Eminescu sunt „Curierul de Iași”, apoi „Timpul”. Dar spiritul critic al poetului era pe deplin format încă de la 20 de ani, când publică „O scriere critică” în revista „Albina”, Nr. 4, 9/ 21 ianuarie 1870, cu observații asupra lui Alecsandri. În același an și lună publică în revista „Familia”, Nr. 3/ 18/30 ianuarie, 1870, pagini despre „Repertoriul nostru teatral”. Și aici pledează pentru un teatru național, în care prioritară să fie dramaturgia națională, de calitate estetică, dar mai ales etică, de folos în educația publicului.” Mai târziu, în „Curierul de Iași”, Nr. 31/20 martie 1877, scrie un articol pe marginea unității estetice: o piesă de teatru e esteticește un întreg, la fel ca o simfonie sau ca un tablou. Preocupat de aspectul îngrijit al limbii române, continuă să atenționeze, pe această temă, în „Convorbiri literare”, Nr. 5/ 1 august 1877, că limba română e veche și staționară, ea nu mai dă muguri și ramuri nouă. Bogăția unei limbi o găsim în locuțiuni – aici găsim partea netraductibilă a unei limbi, adevărata ei zestre.
Sedus de nihilismul la modă în epocă, sub mirajul lui Schopenhauer, întâlnirea cu „Deducția transcendentală” a lui Kant îi va fi decisivă în analiza și interpretarea societății. În august 1879 îi scrie o scrisoare Veronicăi Micle, în care insistă asupra convingerii sale: „Dumnezeu nu e în cer, nu-i pe pământ, Dumnezeu e în inima noastră.” Pentru a cuprinde opera eminesciană, nu trebuie să căutăm nici în cer, nici în pământ, ci să citim, pentru că prin lectură înțelegem, prin apropiere iubim.
O altă temă despre care scrie Mihai Eminescu în presa vremii este școala: „Când este vorba de interese mari, naționale, între care ocupă primul loc educația și instrucția tinerimii noastre, toți românii trebuie să aibă un singur sentiment, o singură inimă și-n ea să fie gravate cuvintele progres și moralitate. Cum să fie școala bună când bugetul ei este a treia parte din leafa domnului primar? O cauză pentru care școlile sunt rele este faptul că profesorii au salarii insuficiente. Oameni care nu știu bine scrie în țara noastră sunt mulți, susține Eminescu în articolele sale, și vor fi din ce în ce mai mulți. În acest sens, o posibilă soluție este aceea a dezvoltării prin muncă. În ceea ce privește economia, însemnările lui Eminescu sunt competente, organizate în chipul unei doctrine închegate, după George Călinescu. În „Concesiuni economice” din „Timpul”, 25 martie 1878, scrie: „Animalul făcător de unelte, precum îl definește Aristotel pe om, era un animal liniștit și neturburat de grija pentru a doua zi.” În ce privește religia, Eminescu publică în „Timpul”, 4 iulie 1881, o îngrijorare perpetuată până în zilele noastre, când este aproape a se însenina gândul: „noi înșine, în marea capitală a României, nu avem o singură catedrală, o singură zidire religioasă acătării.” Cu privirea spre manifestările ample, spune că „orice serbare a poporului i se pare o sărbătoare a sufletului, o rugăciune cucernică”. ( Manuscrisul 2285 ).
Politica în vremea lui Eminescu, gazetarul, era sursă a scrierilor sale: „Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi în România, și dintr-o parte și dintr-alta, e o politică necoaptă.” Conservator fiind, Eminescu polemizează în articolele sale cu doctrina din ziare liberale, precum „Românul”, condus de C. A. Rossetti, liberalii aflându-se atunci la guvernare. În vremea lui Eminescu gazetar, Parlamentul României era o instituție consolidată, cu câteva legislaturi la activ, în care PNL și Partidul Conservator se succedau la putere. Votul practicant era cenzitar, ce va fi până la Unirea din 1918, când se va institui votul universal. Cenzitar impunea electorilor, pentru a participa la procesul electoral, un anumit venit anual, în plus aveau drept de vot, indiferent de venituri, preoții, profesorii, doctorii, inginerii, arhitecții și alți licențiați. În ziarul „Timpul”, Eminescu reclamă corupția generalizată, minciuna, ca tare ale momentului. În articolul „În ședința de ieri a Camerei....” ( „Timpul”, 4 oct. 1878 ), scrie cu umor: „D. Sihleanu a vorbit de învechimea veche și de antichitatea antică, de doine și de Ileana Cosânzeana, în cosițe floarea-i cântă, nelăsând pe auditoriu în îndoială asupra păsărilor care cântă mereu în colivia strâmtă a propriului craniu.”
Gazetar, Mihai Eminescu a scris cu hărnicie și devotament o serie de articole pe diverse teme ale societății, de inspirație și de larg suflu, specific unui geniu, și în acest caz. Ziarele „Curierul de Iași”, „Timpul”, „Albina” îi găzduiesc paginile de jurnalism, scrise cu simțire și din convingere, valorificând cunoștințe dobândite din lectura filosofilor occidentali. Alte pagini din revistele vremii i-au găzduit lui Mihai Eminescu creațiile literare, „Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști”, de la Cernăuți, unde publică poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”, „Familia”, unde a debutat cu poezia „De-aș avea”, „Convorbiri literare”, în care apar toate poeziile lui Eminescu, din Ediția princeps, prin grija lui Titu Maiorescu, la Editura Socec.
George Călinescu remarcă vocația de gazetar a lui Mihai Eminescu: „este poate cel dintâi gânditor politic român care își sprijină doctrina pe economie: avea noțiuni de istorie a problemelor, de doctrine filosofice, și era apt să priceapă și să mânuiască abstracții oricât de înalte ( am adăuga și frumusețea limbii române, cea ca un fagure de miere ), într-o perioadă în care ziariștii erau simpli doctrinari de partid”.

Bibliografie:
Gh. Bulgăr – Icoane vechi și nouă, Ed. Eminescu,1974;
Pagini uitate despre Eminescu, Ed. Lucman, 2004;
G. Călinescu – Viața lui Mihai Eminescu, Ed. Litera, 1998;
I. Scurtu – M. Eminescu, Scrieri politice și literare, 1905;
Cassian Maria Spiridon – Eminescu, ziarist politic, Junimea, 2017;
D. Vatamaniuc – Publicistica lui Eminescu, Minerva, 1996;