Alexandru Daraban: Prostul satului – purtător de like și ștampilă

În fiecare sat tradițional exista, pe vremuri, o figură cunoscută de toți: prostul satului. Nu era neapărat prost în sens clinic, ci mai degrabă un personaj naiv, marginal, tolerat cu un amestec de ironie și îngăduință. El nu lua decizii, nu era ascultat în chestiuni serioase și, cel mai important, nu influența direcția comunității. Satul mergea înainte, cu bune și rele, dar fără a-i pune soarta în mâinile lui.

Astăzi, satul s-a mutat pe internet, iar prostul satului a primit o promovare istorică. Nu mai stă pe bancă, la marginea drumului, ci în centrul feed-ului. Nu mai vorbește singur, ci postează. Nu mai este ignorat, ci urmărit. Iar în mâini nu mai poartă o traistă goală, ci două instrumente de putere: like-ul și ștampila.

Rețelele sociale au democratizat exprimarea, dar au anulat filtrul competenței. Orice opinie are același spațiu, aceeași vizibilitate și, uneori, același impact ca una informată. Prostul satului digital nu mai este cel care nu știe, ci cel care nu vrea să știe, dar vorbește cu siguranță absolută. El distribuie titluri fără să le citească, adevăruri fără sursă și indignări prefabricate. Like-ul devine echivalentul aplauzelor din piață: zgomotos, rapid, fără responsabilitate.

Problema nu este existența acestui personaj — prostul satului a existat mereu. Problema este că, pentru prima dată în istorie, el este încurajat, validat și multiplicat. Algoritmul îl iubește: e simplu, previzibil, emoțional. Nu pune întrebări incomode și nu cere nuanțe. Într-o lume grăbită, prostia sigură pe sine bate inteligența ezitantă.

Dar adevărata metamorfoză apare în ziua votului. Atunci, prostul satului nu mai e doar un animator al spațiului public, ci un actor politic. Ștampila din mâna lui are aceeași greutate ca a profesorului, a medicului sau a cercetătorului. Democrația, în esența ei, acceptă acest risc: egalitatea formală a votului. Însă ceea ce nu a anticipat pe deplin este suprapunerea dintre dezinformare, vanitate digitală și putere electorală.

Astfel, prostul satului devine purtător de destin colectiv, fără să înțeleagă consecințele. Votează din supărare, din plictiseală, din dorința de a „le arăta lor”. Nu analizează programe, nu urmărește coerență, ci personaje. Politica devine spectacol, iar ștampila — un like final, pus pe viața reală.

Totuși, a râde de prostul satului este prea simplu și, poate, nedrept. El nu este doar un individ, ci un simptom. Este produsul unui sistem educațional precar, al unei culturi a superficialului și al unei societăți care confundă opinia cu valoarea. Într-o lume care nu mai are timp să explice, prostia nu mai este rușinoasă, ci agresivă.

Adevărata întrebare nu este de ce prostul satului votează, ci de ce a ajuns să creadă că nu are nimic de învățat. Poate că soluția nu stă în excludere sau dispreț, ci în reconstruirea ideii de responsabilitate publică: pentru cuvinte, pentru like-uri, pentru ștampile.

Pentru că, la final, satul — fie el digital sau real — nu este definit de existența prostului, ci de cât de mult îi permite să conducă drumul.