Iubesc apa, înotul, neodihna și nemărginirea valurilor

Născut și trăitor mai mult în granițele satului natal, cu inerente și trecătoare evadări spre depărtări în care încercam să mă regăsesc mai mult decît să mă pierd, fascinat de această îngemănare dintre șes și deal oferită de Șieu-Sfîntu, dintre pă- dure și rîu, era normal să încolțească în mine și dorul pentru spații vaste, cum este al mării, regăsibile, la o adică, mai întîi, în frecventarea marilor literaturi. Nu sînt un provincial în sensul drept al cuvîntului, dar satul îmi asigură „locația” perfectă, cu acces la tihna lecturii și scrisului și la rotirea anotimpurilor. Cînd stau mai mult la oraș, risc să nu observ deschiderea unui mugur primăvăratic, deși Bistrița este un oraș destul de deschis, aproape de minunățiile naturii.

Satul însă asigură deschiderea totală, cu toată oferta spirituală sau materială, încă. Acestea fiind spuse, voi menționa că am elogiat și elogiez muntele, dar drumurile mele de vacanță aleargă spre mare.

Poate că traseul e mai lung, mai ostil relaxării – aglomera ție de mașini stresante, trasee (ultra)cunoscute de la o vreme, grija de aăscut fiind în Zodia Racului, iubesc apa și, din această cauză,și cu altă ocazie), luam o barcă din aiaă, de lîngă Mangalia nu era amenajată, am admirat în multe identifica echipaje rutiere –, dar satisfacția atingerii țintei, marea care-ți copleșește privirea, alungă repede oboseala drumului. Nici nu știu foarte tare de ce ador marea, dar sînt sigur că aceasta îmi oferă un spațiu de mișcare mai larg și mai lejer, legat mai mult de ancestral, grijile care agresează psihicul se răresc, desigur, ținuta cotidiană este restrînsă, nu mai îngreunează trupul, precum un palton al iernii, anotimp asociat mai mult cu muntele. Și apoi e nemărginirea, de care sufletul meu este dornic, precum al fiecărui om. Nînotul, neodihna valurilor ce frămîntă mereu nisipurile plajelor, punîndu-i și mai mult în evidență farmecul. Am nostalgia unor momente frumoase trăite de-a lungul verilor – nu anilor!... – la malul mării. Am descoperit marea reală, nu cea visată, pe la sfîrșitul studenției, unde, cîndva, împrietenit cu un salvamar, elev de liceu (cred că am mai spus asta mare, cu vîsle adevărate, și… mă plimbam pe valuri, uneori însoțit și de cîțiva studenți polonezi, indicați de salvamar. Așa aveam ocazia să înot la ceva distanță de mal, cu toate restricțiile (grănicerești) din epocă. Pe vremea cînd faleza, înaltseri ridicarea lunii pe cer și cărarea de aur pe care o arunca peste ape. Mă delectam cu ieșirile cu vaporașul în larg. Căutam locurile mai puțin disputate, mai sălbatice, pe care azi le găsești din ce în ce mai greu. Dar prefer, să zic, în ultima vreme, plaja de la Casa Scriitorilor din Neptun, unde accesul la nisip și valuri este foarte simplu, aproape de plaja prezidențială, mai tot timpul pustie, invadată de stoluri dezinvolte de pescăruși. Inițial am preferat stațiunile Saturn și Venus, pe cînd erau mai puțin aglomerate. Nu mă interesează absolut deloc „stațiunile” de fițe, cu pretenții, care te incomodează cu tot felul de etichete de comportament, inclusiv cu tentația anumitor localuri, pe care în tinerețe nu le-am ocolit, din curiozitate și pentru cultura personală. Iubeam – și mai iubesc – călătoriile lungi, pe jos, de-a lungul litoralului, pe falezele înalte sau pe lîngă apa în continuă neliniște… Marea, însă, nu e doar delectare. Aici am scris, mai mult decît la munte, poezii, proze, eseuri, chiar dizertații cu destinație didactică, regăsind ocazii de inspirație. Și am citit, la fiecare sejur, cel puțin o carte formidabilă. Cu o mare… lene (sau lentoare?) de lectură. Dar nu abandonată, lectura, niciodată.