Ce ușor se golește lumea de sens!

În general, cînd mă simt copleșit de problemele lumii, am o atitudine mai mult interogativă. Nu poți sonda în necuprinsul ascuns al existenței decît cu ajutorul întrebărilor, pentru că noutățile și certitudinile nu ai de unde să le iei, nu ți le oferă nimeni de-a gata, iar dacă și cînd ți le oferă, aceasta sînt deja viciate. Un asemenea demers nu-l poți face decît cun suport filosofic, a cărui strategie necesită multă muncă. Și, desigur, un anumit spațiu tipografic. Dar iată că golirea lumii de sens se poate exprima și printr-o simplă exclamație, cum este aceasta din titlu. Ce mai poți spune după asta fără să te umpli și de mai mult amar? Exemplele vin peste noi constant, dar parcă am pierdut simțul pentru perceperea dramei sau tragediei în care alunecă lumea. Și ne livrăm senini unei asemenea alunecări. Grecii au „inventat” tragedia ca operă literară (nu intru în teoria genurilor) ca să poate desluși – și exprima – sensul existenței, căci fără sens, fără mijloace de exprimare a acestuia, „împăratul e gol” iar hainele lui noi sînt inexistente (vorba lui Hans Christian Andersen). Ne lăsăm aruncați într-o existență goală? Aceasta e întrebarea. Iluziile sînt false și deloc întremătoare.
Este trist cînd îți pierzi iluziile (cum se întîmplă într-un roman de Balzac, cum se întîmplă în majoritatea existențelor umane), dar noi, oamenii de azi, se pare că am găsit o soluție în raport cu acestea și anume: am transformat iluziile „clasice” în iluzii-surogat. Printr-un comportament psihic periculos – și ignorat în masă – nu ne împotrivim acestui tip de iluzii, nu le vedem riscurile cărora ne livrează, dimpotrivă, le acceptăm drept ceva firesc și specific lumii în care trăim, ca un ideal a cărui minciună poate fi acceptată și ignorată, deopotrivă. Și în acest sens, sîntem niște ignoranți… cu pretenții. Îmbrăcați în cele mai mincinoase veșminte oferite de modele zilei. Mă voi opri la un exemplu banal, dar care ne vorbește atît de clar despre ceea ce se întîmplă cu noi, cu societatea noastră, cu lumea în care trăim, făurită de minciuna în care ne scăldăm și pe care, nepăsători, o acceptăm cu asupra de măsură.
De ani buni se vorbește, mai ales la noi, de plagierea tezelor de doctorat. Societatea (înaltă, cu pretenții) se umple de plagiatori. Cui dăunează? În raport cu interesele fiecăruia dintre noi, mărunte, atomizate, s-ar părea că nu dăunează nimănui. Ce pierd eu că un ins oarecare ajunge „doctor”? Nimic, în aparență. „Doctorul” își vede pe mai departe de interesul lui, în care democrația îmi spune că nu am de ce să mă amestec… Ce-l face pe acesta să țină ca să ajungă neapărat „doctor”? Voi zice sibilic: multe și nimic! Termenului de doctor dicționarul îi dă vreo trei înțelesuri principale: 1. Persoană cu studii superioare care se ocupă cu vindecarea, tratarea sau prevenirea bolilor umane și animale; 2. Titlu științific înalt acordat de o instituție academică sau de învățământ superior; persoană care are acest titlu; și, 3, într-un înțeles familiar, popular, Persoană foarte pricepută într-un domeniu. Persoanele la care ne referim vizează (sau visează) titlul științific. Numai că asemenea persoane, „facilitate” de anumite instituții academice (formate și acestea din oameni, care, desigur, sînt supuși greșelii…), acced la titlu fără să depună o muncă științifică de ameliorare a lumii, nu descoperă lucruri originale în domeniul în care, chipurile, se afirmă… științific. N-au nici o legătură cu vindecarea oamenilor, dezvoltarea tehnologiilor sau a tehnicii, îmbogățirea culturală etc. Își văd de un interes meschin, personal, obținerea unei funcții înalte, mai ales, cu complicitatea unor instanțe care – gest grav – găsesc căi și motivații de a se strecura pe lîngă exigențele etice. Doftorii aceștia nu sînt absolut deloc interesați să vindece, trateze sau să prevină bolile lumii în care trăiesc; dimpotrivă, le agravează. Sînt ei foarte pricepuți în domeniul acoperit de un act fals? Nici vorbă. Substanța domeniului în care scot la vedere acte de doi bani rămîne neatinsă, ba poate chiar viciată.
Și iată cum ordinea valorilor este răsturnată. Beneficiarii unei asemenea practici profită de o glorie muncită de tradiție. Oameni cu determinări superioare au trudit la a cîștiga ceva pentru omenire: descoperiri în urma unei vieți de căutări, invenții, deslușiri în nebuloasa existenței, capodopere în domeniul literar-artistic și multe altele. Doftorii noștri preiau semnificații (poate privilegii) tradiționale pe care, printr-un demers mințit, le golesc de conținut. Profită de cîștigurile unei tradiții, pe care, în fapt, o ignoră. Își bat joc de ea cu zîmbetul pe buze. Golesc lumea de semnificații care, în principiu, îi dau sens. Golesc și inspiră golire de sens în domenii de activitate vitale pentru societate. Rezultatul gloriei lor se măsoară în continua slăbire a performanțelor vieții noastre actuale, economic, cultural, medical, științific, militar și așa mai departe.
Păcatul doftorilor plătitori de arginți pentru o gloria falsă ar putea să pară restrîns la o sferă mai mică de interes. Dar e o sferă plasată destul de sus în ordine socială. Și mai ales integrată într-un mintal mai larg, viciat, cu influențe într-un univers mai largă de interese și activități, care ne afectează viața. Curios este că oglinda care reflectă – dureros și sanogen – o asemenea realitate este acoperită cu pînza ignoranței, a atitudinii – doftoricești – depreciative. Este vorba de literatură, de filozofie, de arta autentică. Doftorii plătitori de arginți ai gloriei deșarte ignoră, cît pot de mult, rolul artelor, le blochează, prin decizii imprevizibile, drumul spre mintea și inima oamenilor. Plagiatorii nu se mai tem că sînt detestați de cei care au o lege morală în minte, nu mai sînt afectați de imaginea personajelor negative din operele studiate. În locul marilor mituri așază mitologiile lor false. Un dezastru cultural-științific, dar nu numai…