Părintele Radu Roșu: Despărţirea de casă

Despărţirea de casă este etapa a patra, o  etapă fundamentală în vindecarea de codependenţă, și pare un lucru extrem de simplu. Ce mare lucru? Fiecare o facem. Însă, nu e vorba de un eveniment izolat, ci de un proces care are loc în mai multe etape, pe care nu toată lumea reuşeşte să îl parcurgă până la capăt.

De asemenea, există două modalităţi distincte în care trebuie să ne luăm rămas bun de acasă: trebuie să ne asigurăm că am părăsit într-adevăr familia din care ne tragem, spunând la revedere mamei şi tatei. Şi trebuie literalmente să spunem adio falselor simboluri protectoare. Nici una din aceste căi nu e uşoară.

În cultura noastră, dependenţa copilului de familie se încheie de obicei o dată cu sfârşitul adolescenţei sau pe la douăzeci de ani. Până atunci, copilul termină şcoala, ajunge pe cont propriu şi îşi întemeiază el însuşi o familie. Cu toate acestea, nu-i atât de simplu. Există multiple niveluri de independenţă şi nu toate se activează simultan. Copiii ajung să fie independenţi din punctul de vedere al reşedinţei, părăsind la modul propriu căminul părintesc. Însă, ei pot rămâne în continuare total dependenţi din punct de vedere financiar, ca, de pildă, atunci când un tânăr de optsprezece ani pleacă la colegiu.

Independenţa socială este atinsă atunci când copilul îşi formează propriul său cerc de prieteni. Prietenii pot să-i cunoască părinţii sau să fie în relaţii bune şi cu ei, dar copilul îi consideră prieteni din alte motive. Independenţa profesională se atinge prin urmărirea unei cariere proprii.

Copiii independenţi spiritual se detaşează literalmente din acest punct de vedere, adică îşi stabilesc propriul sistem de valori şi credinţe, care s-ar putea să nu fie cel al părinţilor lor. Nici una dintre aceste trepte spre independenţa totală nu trebuie neapărat să fie parcursă simultan cu altele.

Apoi, pe la treizeci de ani sau puţin mai devreme, copilul face ultimul pas, părăsind casa din punct de vedere afectiv, şi astfel duce la bun sfârşit procesul de separare. Se pare că el are nevoie de câţiva ani de viaţă pe cont propriu pentru a-şi clădi o fundaţie solidă de încredere, înainte de a aborda această ultimă etapă.

A ajunge la independenţă afectivă se dovedeşte a fi un lucru destul de neplăcut. E ultimul „ura“ al copilăriei entuziaste, ultimul vestigiu al trecutului. Şi acest ultim pas necesită forţă şi hotărâre. Răsplata pentru cel care perseverează este, însă, substanţială. La urma urmei, e minunat să ieşi din umbra familiei în care ai crescut pentru a ajunge la statutul de adult independent. Acest lucru îţi permite o viaţă sănătoasă, non-dependentă, bogată şi cu rezultate personale.

Există şi un avantaj pe termen lung, în eternitate. Discutând despre a doua jumătate a vieţii, Carl Jung, unul dintre părinţii psihologiei, a afirmat că majoritatea oamenilor nu pot să-L cunoască în profunzime pe Dumnezeu înainte de treizeci de ani.

Deşi nu suntem de acord cu multe din ipotezele lui Jung, recunoaştem avantajele spirituale şi afective rezultate din despărţirea de căminul părintesc. Jung afirmă că, mai întâi, omul trebuie să se despartă de casa părintească, desprinzându-se emoţional şi spiritual de mamă şi tată.

Numai după aceea el se poate mişca liber, într-un univers mai profund, mai bogat spiritual, alături de Dumnezeu.

Sănătos versus codependent

Cu toţii ne naştem într-o familie, aşa că, la urma urmei, avem de unde pleca. Într-un anume sens, bebeluşii încep să plece de acasă o dată ce s-au născut. Independenţa creşte pe zi ce trece, înveţi să mergi singur, explorezi, intri în clasa întâi, obţii carnetul de şofer, pleci de acasă şi tot aşa mai departe până când părăseşti această lume pentru a intra în familia cerească.

Problema care se pune e că persoanele codependente par a nu face niciodată, ultimul pas. Ele se împotmolesc într-un anumit punct, departe de încheierea procesului de dobândire a libertăţii depline. De aceea, în clinicile de specialitate întâlnim adsea persoane care trec prin criza vârstei de mijloc. Pare că ele au părăsit într-adevăr casa părintească, trăiesc separat, au terminat o facultate, poate au şi o familie proprie, o carieră...

Dar, pe la mijlocul vieţii, totul începe să se clatine. Ultimul pas n-a fost făcut niciodată, cordonul ombilical nu a fost rupt cu desăvârşire. Adesea, totul se reduce la cuvintele de rămas bun ce n-au ajuns să fie niciodată rostite.

Există două feluri de adio şi această etapă necesită ca ambele să fie exprimate. Există un rămas bun spus cu căldură: „La revedere, pornesc acum în călătorie. Când vine vremea, atunci ne vom mai întâlni.“ Şi există înverşunatul „Adio, ticălosule! Pleacă din viaţa mea!“ Atunci când îţi iei rămas bun de la falsele simboluri ale protecţiei se impune o versiune ultima, în sensul de: „Mă despart pentru totdeauna de voi.“ A spune „la revedere“ părinţilor nu are nimic din tonul acesta de ultimatum. Nu înseamnă ruperea oricărei legături, ci e mai degrabă o declaraţie de independenţă.

Este acel „la revedere” pe care-l rosteşti înainte de o călătorie. „Sunt tot copilul vostru, dar am calea mea acum. De aici încolo, când voi dori o întoarcere sentimentală la casă părintească, nu voi mai fi un locatar permanent, ci doar un musafir.” Acest fel de rămas bun este valabil în orice situaţie, dacă părinţii mai trăiesc sau nu.

Cum ştii că ai plecat de acasă din punct de vedere afectiv? Nu-i întotdeauna uşor să-ţi dai seama. Ceea ce pentru o persoană este o atitudine necesară sau potrivită, poate reprezenta un comportament dependent sau obsesiv pentru alta.

De exemplu, Lisa o sună pe mama ei bătrână şi bolnavă în fiecare dimineaţă în jur de nouă. Este o precauţie normală şi justificată. Dacă mama nu răspunde la telefon, Lisa se repede cu maşina până la ea pentru a vedea dacă nu cumva îi e rău sau a avut o criză.

În opoziţie, iată-l pe Brad – da, pe Brad al nostru cu bicicleta lui medicală. Şi el o sună în fiecare zi pe mama lui, dar ea e la fel de sănătoasă ca şi el. El simte o nevoie fierbinte să intre în legătură cu ea, să-i spună cum i-a mers în ziua respectivă şi la ce s-a mai gândit. Lisa nu are o legătură de codependenţă cu mama ei. În schimb, Brad are. El nu a părăsit încă locuinţa părintească.

Criteriile care semnalează nepărăsirea casei părinteşti

Pentru adulţii cu probleme de codependenţă putem face un scurt inventar al legăturilor care-i înlănţuie de familia în care au crescut. Ceea ce specialiştii numesc „dă-mi“, semn sigur de codependenţă, este sprijinul financiar neîncetat. Foarte frecvent, adulţii care nu au părăsit casa părintească din punct de vedere afectiv sunt încă dependenţi financiar de părinţi într-un fel sau altul.

De pildă, la o şedinţă de grup, terapeutul a adunat adulţi între douăzeci şi treizeci de ani, cu probleme de codependenţă. Pe măsură ce i-a chestionat, fiecare persoană din cameră a admis că a primit ajutor financiar de la părinţi. Ei părăsiseră cuibul părintesc şi locuiau separat, dar păsările mamă şi tată încă le mai aduceau viermişori.

Persoanele codependente adulte pot avea probleme în a-şi părăsi cuibul în general. Îşi declară independenţa şi se mută, adesea pentru a se căsători. Dar ceva nu merge. Se declanşează criza. Şi ele se mută înapoi acasă. Câteodată puii caută din nou siguranţa cuibului părintesc.

Un alt indiciu al faptului că, din punct de vedere emoţional, casa părintească nu a fost părăsită este însuşi comportamentul codependent. De obicei comportamentele dependente încetează îndată ce acel „rămas bun“ afectiv a fost rostit, şi acesta este şi motivul pentru care părăsirea casei natale trebuie dusă la bun sfârşit. Observaţi contrastul dintre Lisa şi Brad. Dacă starea mamei ei se modifică, Lisa nu mai trebuie s-o sune zilnic. Lisa nu are nevoie de acest telefon zilnic. Brad însă are. Este atât de dependent de mama lui, că nu poate s-o lase în pace deloc. Dacă nu-l sună ea pe la cinci, se agăţă iute de telefon şi-o sună el.

Iarăşi, aici se vede că modificarea comportamentului obsesiv sau dependent pavează drumul spre schimbare şi vindecare. Brad a fost sfătuit să-şi limiteze telefoanele şi scrisorile către mama lui, nu atât pentru a pune capăt comportamentului simptomatic, cât pentru a rupe cercul dependenţei.

Ruperea oricărei legături cu casa părintească, dintr-un spirit de revoltă, este un bun indicator al faptului că acel „la revedere“ afectiv care trebuia spus n-a fost rostit. Scopul vindecării este întotdeauna stabilirea unui echilibru în relaţii, evitarea înstrăinării în aceeaşi măsură ca şi a implicării exagerate.

Prețuiți VIAȚA și alegeți să nu vă pierdeți!

Cu Har și Bucurie, Pr. Roșu Radu Liviu, consilier în adicții!