O confesiune a simțirii și a memoriei rurale

Deja obișnuită fiind cu stilul literar oficiat de Lucian Claudiu Grapini (după ce i-am citit cartea de debut, o lucrare axată pe tradițiile care tind să se piardă, ca pretutindeni, și pe Valea Someșului, dar și materialele ce au apărut succesiv în revista „Izvorul Someșului”), volumul „Animale și oameni”, cu care revine pe piața de carte, mă fascinează prin puritatea și forța cu care sunt developate relațiile dintre om și necuvântătoare. Puțini dintre noi, azi, ne mai gândim că animalele fac parte din lucrarea divină, că au urechi să ne audă, ochi să ne vadă.

 Cartea recent apărută este o colecție de proze scurte ce refac, cu o naturalețe emoționantă, puntea pierdută dintre om și necuvântătoare, pe fundalul unei lumi arhaice, încărcate de poezie rurală. Este o carte care povestește despre animale și oameni, despre legătura profundă, tăcută și adesea dureroasă, o stare pe care doar cei care au trăit-o la sat pot să o redea cu atâta acuratețe.

Lucian Claudiu Grapini transformă fiecare povestire într-un act de comuniune, uneori este melancolic, alteori este tensionat în discurs, dar întotdeauna este autentic. Fie că naratorul se substituie unui cal de povară, unui câine sau copilului-autor, proza lui curge firesc, cu o forță narativă ce amintește de realismul magic.

În povestirea „Amurg”, de exemplu, vocea narativă a calului Brezu nu este un artificiu stilistic, ci o formă de empatie radicală – cititorul simte, odată cu animalul, frica, separarea, loialitatea, nedumerirea, durerea despărțirii. Finalul acestei povestiri, cutremurător, amintește de un drum inițiatic invers: nu omul își salvează animalul, ci calul, în demnitatea sa senină, salvează ceva profund uman din noi.

Într-o altă proză – „Blândețe” – perspectiva este din nou una a animalului, de data aceasta a câinilor rămași în munți, abandonați și descoperiți de un străin, motiv pentru autor să înlocuiască brutalitatea vieții cu blândețea umană. Povestea nu este doar una de supraviețuire, ci și o parabolă despre încredere și despre cum empatia poate răscumpăra greșelile trecutului. Lupii care apar în această proză nu sunt doar prădători, ci simboluri ale unei forțe neîmblânzite, cu care omul trebuie să negocieze, nu să se războiască.

Tematic, volumul se plasează în siajul unei tradiții narative cu rădăcini în proza lui Rebreanu și nu doar. Lucian Claudiu Grapini evită patetismul sau mitizarea, preferând un ton cald, uneori ironic, moderat.

Din punct de vedere stilistic, autorul excelează în descrieri – peisajele sunt vii, încărcate de simțuri, fără să devină comune. Dialogurile, chiar și în cele mai tensionate momente, păstrează o autenticitate rustică, o muzicalitate regională care nu cade niciodată în caricatură.

Un alt aspect demn de remarcat este construcția subtilă a timpului: povestirile se desfășoară într-un ritm lent, aproape pastoral, dar fiecare conține un miez dramatic, o criză existențială care tensionează liniștea aparentă a satului. Sunt mici parabole ale devenirii – atât a animalelor, cât și a oamenilor – în care loialitatea, sacrificiul, durerea și moartea se împletesc cu delicatețe.

„Animale și oameni” este o carte a memoriei afective, o colecție de micro-elegii rurale în care relația om-animal devine oglindă a sufletului românesc autentic. Printr-un limbaj limpede, curat și chiar tandru, Lucian Claudiu Grapini reușește să confere literaturii contemporane o voce necesară: cea a întoarcerii la esențial, la natură. Dar autorul nu se axează doar pe poveștile naturale, și exemplific aici potențialul literar pentru a reda nu doar starea de supranatural, legenda veche a locului, ci și povestirea inspirată din prezentul halucinant, când, inspirat sau nu din dezastrul de la Cernobîl, Lucian Claudiu Grapini schimbă ritmul scrisului, atacă pericolul, apoi, aventura cunoașterii pericolului adus de Om, lupta care se duce în nevăzut și care strică echilibrul lăsat de la Dumnezeu. Lunetistul, Ghidul, mutanții, umbrele înarmate modern și până în dinți, inși suspecți ce caută ceea ce caută omenirea, fără să găsească, de veacuri. Paradisul, vindecarea trupului și a sufletului, tinerețea și nemurirea. Descrierea unei vânători aproape postmoderne este într-un ritm susținut, autorul jonglând dibaci cu fantezia, dar punctând zonele de pericol evident, trăgând semnal de alarmă. Luptători ,,spălați pe creier” – mașinării infernale într-un oraș fantomă, locuri hipertehnologizate din care oamenii se retrag spre Munți. Personaje dintr-o viitoare mitologie bestiară, autorul filtrând, amestecând fantasticul desuet cu belicoasele descoperiri științifice prezente. El mizează pe impact emoțional, folosește suspansul și cheia tainelor locului numai de el știut. Sunt metode literare universal valabile, cu impact la cititor, dar în ,,Animale și oameni” acestea au impact de film de acțiune. Depinde de ce sens îi dai povestirii; poți marșa pe ideea de Inima Paradisului, artefact miracol, ca pe unul dintre obiectele fermecate din poveștile noastre populare. Îi poți conferi și dimensiuni științifice de început de Mileniu Trei.

Ceea ce mi se pare a fi important pentru un scriitor tânăr și care nu face parte direct din grupări literare avangardiste este structura scrisului său, sigură, verticală și inconfundabilă. Dacă la anumite povestiri, unde personajele-cheie sunt prelevate din rândul necuvântătoarelor, Lucian Claudiu Grapini se lasă dus pe firul narațiunii lin, fără cataracte, atunci când vine vorba de povestirile în care se focalizează pe caracterul oamenilor, simțurile sale de scriitor sunt mult mai ascuțite. Este atent cu detaliile, folosește surse directe și indirecte interesante, face alchimie literară, și astfel îl determină pe cititor să meargă cu el, în povestire, până la capăt (Vezi ,,În căutarea Paradisului”). Sunt povești atemporale, cu izvoare locale (poate) și al căror ecou s-a lovit din munte-n munte, din om în om. Lucian Claudiu Grapini le-a ascultat de la bătrânii satului pe când era un copil.

Dacă mereu întâlnim întâmplări cu animale, domestice sau pădurețe, nu este defel o găselniță scriitoricească, este o lucrare de credință, Lucian Claudiu Grapini fiind medic veterinar. Cine altul ar putea să înțeleagă mai bine, vocea, tăcerea, moartea unor astfel de ființe, decât o face el?

Se știe că din zona Someșului superior s-au extras minerale rare de-a lungul vremurilor, mineritul este un fel de blazon pe care familiile din zonă încă îl poartă cu mândrie, deși minele stau zăvorâte de la un timp. „Roșu” este povestirea ca un omagiu adus tuturor celor care au coborât vreodată în minele din jurul Rodnei. Zona mustește de ,,povești”, mai mult sau mai puțin reale, unele izvorâte din timpul revoltelor grănicerești, de pe când Munții Rodnei erau parte din limesul Imperiului Austro-Ungar, alte întâmplări vin cu tenta perioadei comuniste, de pe când incidentele în subteran nu erau rare, iar oamenii nu primeau răspunsuri clare la întrebările lor. Altele, povești mai noi, de după 1989, de când Munții Rodnei au cunoscut schimbări ecologice, deși teoretic acolo este încă Rezervație Naturală, au aceeași temă ,,conflictul dintre om și natură”. Dacă nu s-au creat încă legende cu personaje contemporane, aveau deja o literatură a locului cu personaje dubioase, teme și acțiuni peste care nu se va instala uitarea. Există un cult al creației populare, dar și o efervescență intelectuală în raza localității Șanț, de unde își extrage și Lucian Claudiu Grapini seva literară. Șanțul se evidențiază în cultura rurală și prin Teatrul Nescris. Oamenii ,,joacă” pe o scenă natural, la birt sau la cumetrii, în familie și la muncă în pădure etc. Faptele reale sau inventate, trec din om în om, devin povești, și nu o dată sunt adunate în cărți. De aici s-a inspirat pentru cărțile sale și scriitorul Leon-Iosif Grapini, tatăl autorului despre care scriem aici și acum. Harul scrisului se transmite sigur, și acest lucru este evident în familia Grapini. Tată și fiu, ambii înveșnicesc prin scris ținutul de acolo. O fac cu profesionalism, cu har și cu bucuria și durerea creatorului autentic. Ceea ce mi se pare interesant, de remarcat și meritoriu pentru vremurile de azi, este readucerea a ceea ce a mai rămas din limbajul arhaic. Vocabularul prin care Lucian Claudiu Grapini se exprimă în literatura modernă este fascinant, punte între lumi, și nu este defel o întâmplare. Autorul cărții „Animale și oameni” se mișcă, lexical, cu lejeritate în carte, dă scriiturii sale un farmec rar, dar nu o face ,,după ureche”, are în spate un studiu, și a debutat editorial cu un volum intitulat „Vorbe de la Șanț”. Pentru tânărul scriitor, cuvintele nu sunt doar o unealtă de exprimare, ci un legământ între generații, semnul unui act identitar inconfundabil.

Sigur, nu putem rezuma aici întregul volum, cartea trebuie citită filă cu filă pentru bucuria sufletului, pentru a ne pune întrebări și a ne răspunde pe cât posibil. Paradisul din cartea aceasta chiar există, cu tot cu pomul cunoașterii, dar trebuie să credem că scriitori cum sunt cei din familia Grapini sunt piese de rezistență în transmiterea unor mesaje cosmice mai departe.

Felicitări, Lucian-Claudiu Grapini!