Damaschin Pop-Buia: De la 60 de ani fără orizont?

Nu știu cât de la modă or fi prin țară, știu însă că aici, în D., unde de mai multe decenii trăiesc, așa-numitele podcast-urile (în românește s-ar părea că s-a impus forma de post casting), sunt foarte răspândite și îndrăgite. Paleta de oferte este de-a dreptul stufoasă, tematica pe care o abordă, de asemenea. La apariția lui, în 2005, pod casting-ul era prezentat și folosit pentru distribuirea pe internet a fișierelor în format audio, proprietate pe care și-au păstrat-o până în ziua de azi. Personal, le prefer pe cele cu caracter istoric ori politic. Nu toate se ridică la nivelul așteptărilor, dar am posibilitatea de a alege, căci, așa cum afirmam mai sus, gama de oferte este foarte extinsă. Desigur că, așa cum ne-am obișnuit în ultimii ani ori poate chiar ultimele decenii, există și în această direcție o aplicație, respectiv o sumedenie de ele, de Apps. Google o are integrată în smartphone, preinstalată. Toate fiindu-ne servite mură-n gură, se poate cădea foarte ușor în capcana aterizării „forțate” într-o zonă mai puțin autorizată în domeniu, ori de calitate chiar îndoielnică. Pentru a se evita multele capcane, este recomandabil să luăm de bune oferte serioase precum Spiegel, Deutschland Funk ori Frankfurter Allgemeine Zeitung, ale căror pod casting-uri dispun de specialiști în domeniu abordat.

            În una din zilele trecute, mai exact, într-o seară, m-am oprit la o discuție care se voia un fel de preludiu al unui nou subiect – era unul de politică internă, mai precis despre „toamna reformelor”, cum s-au gândit actualul cancelar german și aliații lui să o numească. Unul dintre prezentatori spune la un moment dat, mai degrabă în trecere, cum că oamenii trecuți de șaizeci de ani nu mai au viitor. Afirmația m-a pus pe gânduri, căci a doua zi spunerea mă urmărea încă, nu mă lăsa în pace. Oare pe ce se baza observația acestuia? Ia uite-te dumneata puțin în jur și vei descoperi excesiv de mulți oameni pe posturi politice cheie, care au șaptezeci și mai bine de ani! Pentru a înțelege prezentul trebuie să cunoști trecutul, iar viitorul se construiește pe cele două coordonate, a trecutului și a prezentului, îmi veni să i-o retez. Pe de altă parte, mi-am zis că l-o fi luat gura pe dinainte, așa că nu am mai personalizat, l-am lăsat în pace. Nu însă și conținutul afirmației.

            Când trecutul devine mai important decât prezentul, se știe, este semn de îmbătrânire, expresii mai mult ori mai puțin ironice pe această temă găsim o sumedenie, începând de la „lasă-l/las-o, că-i trecut/ă de amiaz“ până la a „A uitat Dumnezeu de el/ea”. „Cine n-are bătrâni să și-i cumpere”, mai zice vorba înțeleaptă din popor. Și nu degeaba, căci ei, bătrânii, au ceea ce tinerii, generația activă, productivă, nu are vreme s-o aibă: experiența trăită, pe care sunt dispuși în mai toate cazurile, s-o împărtășească și celor tineri. Ei au învățat multe, căci viața oferă de toate, bune și rele, dar au ieșit întotdeauna, până la urmă, învingători, cucerind încet-încet înțelepciunea. Nu toți, de bună seamă.

            Citeam în presa de aici că un procent destul de ridicat din rândul oamenilor în vârstă, trecuți în faza de pensionare (aici, în D., ea este de 67 de ani) se simt discriminați din cauza vârstei, fiind priviți ca marginalizați, neimportanți în societate. Uzura fizică lasă urme care sunt vizibile, corpul necesită o atenție și îngrijire mai aplecate, vizitele la doctori sunt mai frecvente, medicamentele parcă se tot înmulțesc, părul alb este aproape obligatoriu, asta dacă pe bărbați podoaba capilară nu i-a părăsit deja. E adevărat, unii dintre cei din categoria la care se făcea referință, nu reușesc să se împace cu procesul de înaintare în vârstă (un eufemism pentru „a îmbătrâni”), ba o iau oarecum razna, nereușind să se aranjeze cumva cu semnele tot mai vizibile pe care procesul le aduce cu sine. Desigur că indivizii sunt diferiți, precum la fel de variată le este și așa-numita „Lebensphilosophie” (filosofia vieții, în sensul de experiențele personale ale unui om). Unii caută mai departe să găsească sensul vieții, de cele mai multe ori uitând să trăiască pur și simplu, alții, dimpotrivă, trăiesc la întâmplare și sunt mulțumiți cu și de sine și de viața pe care o duc.

            Ei sunt conservatori volens nolens, căci nu au cum să țină pasul, în ceea ce privește noul, cu tinerii, dar nici nu-și propun acest lucru. La sexul frumos intervine și schimbarea înfățișării, din păcate înspre degradare, lucru care îi deranjează mai puțin pe cei de sexul celălalt, tare. Noroc cu comerțul, cu ofertele de cosmetică ori chiar cu operațiile estetice care, se știe, ajută, ba chiar pot face aspectul damelor mult mai tânăr decât ceea ce se ascunde în spatele lui.

            Cei care făceau remarca amintită la începutul rândurilor mele uitau un lucru simplu, chiar elementar: nu, nu-i adevărat că omul trecut de șaizeci de ani nu mai are viitor. El îl mai are, mai mult ori mai puțin clar definit. În schimb balanța între trecut și viitor înclină clar în fața trecutului. Acolo se regăsesc realizările personale, experiențele adunate de-a lungul atâtor decenii, dar și decepțiile inerente unei existențe, prima iubire, nașterea a doua oară odată cu venirea pe lume a propriilor copii, descoperirea lumii cu toată fascinația ei și multe altele.

            În fluxul continuu de informație de care suntem cu toții asaltați, uităm să revenim la ceea ce în urmă cu două-trei decenii era normal, adică să mai fim și „analogi”. Spun acest lucru pentru că el ajută individul să rămână în legătură semenii săi reali, nu cu oglindirea lor, imaginea virtuală. Ori o fi venind vremea când bildurile vor avea și miros, vor emana parfumuri ori, pur și simplu, le vom simți respirația aproape? Ferească Bunul Dumnezeu de asemenea timpuri!

            Deşi în germană se folosește foarte des termenul de Ruhestand (stare de repaos, de odihnă) în loc de Rente (pensionare), oamenii rămân și după trecerea acestui prag activi. Lucrează voluntari pe la diferite instituții, sunt membri prin anumite asociații.

Mai are și omul trecut de șaizeci de ani ceva de spus, cel puțin câtă vreme rămâne sănătos. Și așa era și pe vremuri, când se consulta Sfatul bătrânilor, ca ultimă instanță în luarea de decizii a unei obști. Era o lege nescrisă, dar respectată. Cel puțin la sate. Oare pe ce se baza recurgerea la o astfel de procedură, ori erau cumva cei consultați tineri de douăzeci de ani? Pe de altă parte, o spune vorba nemțească: Man ist so alt wie man sich fühlt, adică nici mai mult nici mai puțin decât „ești atât de în vârstă, pe cum o simți”. Cu „îndemâna” pe care o avem cu toții, cea asigurată de rețelele sociale, dăm peste tot felul de sfaturi, unde se „produc” tot felul de ziceri înțelepte, vezi Doamne, multe dintre ele fiind de fapt balast, alteori chiar enormități. Sporadic, se mai întâmplă să te împiedici la modul plăcut și de ceva care conține un mesaj. Zicea unul, cu siguranță, trecut de șaptezeci de ani, cam așa: „Nu mai pot face multe lucruri pe care le făceam altă dată, dar de simțit și gândit, ei, aici nu s-a schimbat nimic, sunt la fel”. Pe aceeași linie mi-a fost dat să aud, în plan privat, de la un prieten născut și format aici, în Germania. Acesta îmi povestea despre una dintre surori, căci are mai multe, „face șaizeci de ani, dar se simte ca la 38!” Hmm, m-am gândit, dacă face parte dintre cei „analiști”, cu siguranță că se va crea și simți discrepanța între vârstă și resimțirea ei.

            Una peste alta, la postul de radio „Renașterea” (creștin, de la Cluj) am auzit, în urmă cu mai mulți ani, un sfat: „Să îmbătrânim frumos!” Atunci am râs cu o oarecare ironie, dar mai târziu mi-am dat seama că în spatele propunerii se ascund multe. Iar cu „veșnic tânăr și ferice”, sortit poeților, el este figurativ, și este bine altfel, pentru că noi, românii, ne-am născut, după cum merge vorba, poeți; unde am mai încăpea oare cu toții aici, dacă am rămâne mereu tineri și nemuritori...

Damaschin Pop-Buia

Ostfildern, în noiembrie 2025