Confesiune la marginea veșniciei

        ,,Când vor înflori mălinii” este  un roman biografic, construit pe baza unei narațiuni confensive în care personajul principal este măiereanul Emil Boșca-Mălin, gazetar, jurist, folclorist și istoric, fostul deținut politic, condamnat în 1946, în contumacie, la muncă silnică pe viață : ,,Timp de 6 ani a trăit în clandestinitate, ascuns sau travestit, sub nume fals, hăituit de securitate, iar în 1952 a fost arestat, fiind trădat de niște necunoscuți. A petrecut 12 ani în 7 pușcării comuniste. După eliberare, în 1964, a mai trăit 12 ani, cu sănătatea zdruncinată, dar n-a putut fi îngenuncheat, rămânând pentru posteritate un exemplu de brav român prin demnitatea, tenacitatea, curajul și dragostea pentru neamul românesc”.

           Romanul lui Icu Crăciun este unic prin structura sa narativă și poartă amprenta stilului clasic, dar are și accente moderne. A apărut în anul Centenarului Marii Uniri și stă  permanent în atenția criticii  de specialitate, pentru valoarea lui literară și documentară.  Lecturând cartea, ai impresia că protagonistul se află față în față cu cititorul, căruia i se confensează, acordându-i maximă credibilitate și o largă deschidere spre sufletul său atât de greu încercat. Formula de început a romanului pare a fi un model de declarație sau un început de scrisoare prin care adresantul se prezintă cititorului. Este o idée splendidă,  care dă  o notă de autenticitate creației autorului : ,,Mă numesc Emil Boșca-Mălin și sunt originar din satul Maieru, Județul Bistrița-Năsăud…. ”

           În literatura română, dar și în cea universală, au existat de-a lungul timpului scriitori care au folosit acest procedeu artistic, realizând importante opere literare. Preocupări de acest gen se întâlnesc la Camil Petrescu, Hortensia Papadat Bengescu, Ionel Teodoreanu, Marin Preda , Mircea Cărtărescu ș.a. Dacă unii dintre ei au avut ca element de referință visul, premoniția, sau un alt  moment existențial, Icu Crăciun folosește confesiunea rostită din lumea veșniciei: ,, Am plecat neîmpăcat din lumea asta deșartă și  înșelătoare, cum s-a exprimat  la în mormântarea mea preotul  Drăgan la 14 octombrie 1976...iar eu nu-mi găsesc liniștea nici acum ”.

           Punând în valoare acest motiv literar, Icu Crăciun dă dovadă de o incontestabilă măiestrie artistică, fiind înzestrat cu un inconfundabil talent de povestitor, la care se mai adaugă și o mare capacitate de concentrare asupra detaliului. Personajul său este naratorul întâmplărilor prin care el însuși  a trecut, dar și al neliniștilor de care este cuprins după trecerea lui în veșnicie. Confesiunea se derulează într-o manieră literară bine articulată, cu intercalări  episodice desfășurate în spațiu și timp.

            Icu Crăciun este un artizan al frazei lungi în care verbul primește valoare stilistică și putere evocatoare. Bogăția lexicală se reflectă în limbajul său expresiv și în vorbele sale cu tâlc preluate din înțelepciunea populară, care   conferă prospețime și autenticitate narațiunii. Romanul cuprinde 45 de capitole de dimensiuni diferite, fără un titlu anume, doar numerotate cu cifre arabe, fiecare dintre ele marcând câte-o etapă a trecerii naratorului prin viață.

           Primele pagini se deschid cu o remarcabilă descriere a Văii Someșului , cu viața și oamenii săi, cum numai Rebreanu a făcut-o în romanele sale. Paleta mijloacelor descriptive constau într-o gamă variată de tehnici artistice, între care figurile de stil apar din abundență și dau culoare și farmec peisajului natural. În acest cadru sunt plasate și evenimentele istorice locale, referindu-se în mod special la comuna Maieru, dar și cele din județ,  pe care le integrează perfect în istoria națională. Găsim aici date și informații amănunțite despre intrarea României în primul război mondial, despre perioada interbelică, despre izbucnirea celui de-al doilea război mondial, oprindu-se în mod special asupra perioadei comuniste, dar și  a celei postdecembriste. Această panoramă istorică prezentată succint de către autor se datorează unei minuțioase documentări și a priceperii sale de a realiza o imagine completă a perioadei la care se referă demersul său. Din acest punct de vedere, eu cred că  romanul lui Icu Crăciun poate fi considerat nu numai un roman biografic, ci și o monografie a satului ardelean, prin multimea elementelor etnografice pe care le conține, precum toponimia, lingvistica, obiceiuri, tradiții și  credințe etc.

            Narațiunea nu este lipsită de sentimentul nostalgic al confesorului după locul natal, după părinții, frații și surorile sale. Maieru este un ,,cuib al visurilor” pe care protagonistul l-a pierdut pentru totdeauna. Textul ne poartă înapoi în ecoul îndepărtat al copilăriei sale : ,, După ce străbăteam vegetația luxuriantă de la marginea pădurii fără poteci, cu opincile scăldate în roua dimineții prin iarba înlăcrimată, ne aventuram fără teamă până în adâncul ei, sorbindu-i aerul tăios, sau pur și simplu hoinăream în plimbări mai lungi ori mai scurte cu mieii după noi sau înaintea noastră, păscând liniștiți din peticele de trifoi alb sau roșu....

         Eroul  romanului s-a născut în 1913 într-o familie de țărani din comuna Maieru, de unde a pornit spre școlile cele înalte spre a dobândi o  carieră care să-i asigure existența. Mai întâi a învățat în satul natal, apoi la Liceul Grăniceresc din Năsăud, unde s-a dovedit un elev foarte sârguincios, având profesori minunați, cărora le va purta o deosebită recunoștință. De aici a plecat la Facultatea de Drept din Cluj, devenind  avocat, dar s-a simțit atras de gazetărie și literatură. Până când a găsit un loc stabil de muncă, a trebuit să treacă  prin mai multe redacții de provincie, iar după  dictatul de la Viena, ajunge la București, la ziarul ,,Curentul ”, condus de Pamfil Șeicaru.

          Devenind un ziarist înfocat, publică articole  care atrag atenția noului regim venit la putere și este pus sub urmărire de către securitate. La toate acestea i se adaugă și acțiunile sale politice. În 1952, Emil Boșca –Mălin este arestat și trece prin cea mai grea perioadă din viața sa. Regimul carceral îi strivește orice speranță de libertate. Capitolul 29 are cele mai multe pagini dintre toate celelalte, în care sunt descrise fapte cutremurătoare privind tratamentul inuman al deținuților : ,, Am fost bătut zilnic că am crezut că mă vor rupe în două.... frigul mușca fără milă din ciolanele mele, iar foamea și frica erau chinuitoare.... ” Emil a rezistat tuturor atrocităților din temnițele infernului comunist, dar a ieșit de acolo cu sănătatea zdruncinată.  Destinul n-a fost atât de îngăduitor cu el nici după eliberare. Și-a pierdut soția, pe Lorica și pe cei doi copii, care îl judecă deosebit de dur pentru neimplicare în viața familiei, socotindu-l un egoist ce a sacrificat totul pentru pasiunea sa de gazetar. Își vindecă  traumele sufletești, căsătorindu-se cu Petronela, singura persoană care l-a înțeles și i-a stat la căpătâi până când și-a dat ultima suflare. De dincolo de mormânt se aude glasul eroului care exclamă : ,,Icule, m-ai înviat, mi-ai dat atâtea vieți  !”…

Mircea Daroși