Melania Cuc: Apa, viață și hotar între două lumi

În vocabularul de fiecare zi, apa de ploaie este o sintagmă care ne sugerează că subiectul despre care vorbim nu are substanță, nu merită comentat. Și totuși, în lipsa apei — fie ea și de ploaie — nu am exista. Până și organismele cele mai insignifiante de pe Terra au în compoziția lor apă.

M-am gândit la acest aspect în timp ce priveam pe fereastră cum plouă. Unii se bucură, pentru că grâul din brazdă va da rod bogat la secerat; alții se plâng de reumatism, de anxietate etc. Fiecare om fiind un univers, rareori e perfect. Dar nu ne putem lamenta la nesfârșit, aveam ceva în plus, - locuim un spațiu geografic de invidiat.

Călător prin România fiind, parcurgi forme de relief diverse, traversezi habitate unicat, urcând din sud spre nord: dunele deșertice de la Dăbuleni, apoi bărăgane cât vezi cu ochii — Câmpia Română. Apoi, peste colinele submontane, spre est, simți că pulsează roca vulcanică, iar în nord se ridică munții cu piscuri de cremene. Dincolo, iar dealuri, iar podișuri — Transilvania brazdată de râuri ce se vor uni în fluviu, drumul cel fără pulbere, spre marea cea mare. Și am putea călători imaginar mai departe…

Într-un astfel de peisaj ancestral, omul a văzut dintotdeauna în apă nu doar elementul natural primordial, ci forța, energia și curgerea care leagă lumea văzută de cea nevăzută. Apa este viață și moarte. Trup și suflet. Simbolul ei este înrădăcinat adânc în mitologia și literatura românească — de la blestemele care aruncă „răul” pe apele sâmbetei, până la fântâna Meșterului Manole. Apa este și memorie, și jertfă.

De aceea, cred că în istoria veche a satelor noastre existau până acum o jumătate de secol fântâni-troițe la intersecția drumurilor, dar și pe locurile dintre haturile cu lanuri de cereale. Aceste izvoare, adesea nesecate, purtau nume de eroi locali sau personaje legendare. Tradiția nu s-a pierdut cu totul; ca în legenda lui Manole, fântânile vechi sunt povești despre creație și sacrificiu.

Pentru români, fântâna nu era doar un loc fizic, un container care păstra apa necesară vieții. Era o ctitorie pe neam, pe familie, pe comunitate. Se sfințea izvorul din hotar. Apa care izvora acolo devenea agheasmă, iar agheasma — precum cea de la Bobotează — vindecă maladii ale trupului și ale sufletului.

În basmele românești, apa vie și apa moartă sunt două lichide magice, cu puteri opuse. Apa moartă vindecă rănile, repară trupul, dar nu readuce ființa la viață; apa vie dă suflet, reînviază. Între cele două forme există o legătură indestructibilă: una fără alta nu poate desăvârși ritualul întoarcerii din moarte.

Apa este și hotar, și cale. Eroul din basm trebuie să treacă o apă pentru a ajunge în celălalt tărâm: al zmeilor, al morții, al adevărului. Apa devine portal. Cine reușește să o treacă, își schimbă destinul.

În tradiția populară, fântâna este și loc de legământ. Din căușul de apă neîncepută se bea pentru sănătate și dragoste. În fântânile publice aruncăm monede, ne punem dorințe. Apa știe să ne asculte. Ne păstrează secretul.

Apa este purificare, protecție, legătură cu divinul. De la lichidul amniotic din pântecele mamei, până la riturile morții, apa apare în toate momentele-cheie ale existenței umane. Este martorul vieții noastre și uneori își cere tainul, așa apar inundațiile catastrofale, naufragiile...

Are apa memorie? Știința, religiile, poveștile copilăriei susțin că da: apa păstrează amprenta lumii, fiind legătura dintre ceea ce suntem și ceea ce devenim după ce părăsim izvorul, copilăria, — unindu-ne cu celelalte râuri ale umanității, ca să conviețuim, să creăm, să veșnicim amintirile.