Melania Cuc: Există viață și după “Davos 2026”

Nu am învățat, ca națiune, că istoria nu vine niciodată anunțată cu surle și trâmbițe. Nu bate la ușă și nu cere voie, dar dă semne pe care vizionarii le pot înțelege. În aceste zile se iarăși se rescrie istoria, se iau decizii la nivel înalt, în timp ce  alții doar  privesc — chibiți — ca la un joc de poker.

După Davos 2026, cu noi sau fără noi, românii, lumea va merge înainte. Statele mari au intrat deja într-o fază de competiție extrem de dură, iar celelalte, care nu decid rapid ce vor, care nu știu când și încotro să vireze, riscă să devină simple teritorii de margine. Pentru România nu mai este vorba despre declarații sau nuanțe diplomatice, ci despre acțiune politică imediată și asumată.

În acest context politic mondial, evident marcat de schimbări majore și nemaiîntâlnite în strategii istorice, îmi amintesc de fabula lui Grigore Alexandrescu, Câinele și cățelul — o satiră politică fină, din care avem de învățat întotdeauna. Nu mă gândesc, nu vizez o țară anume sau o organizație dintre cele multe la care cotizăm, convinși că avem dreptul de a alege ce este mai bine. Doar că, ciclic am ajuns mereu în siajul marilor puteri, iar egalitatea de drepturi mult invocată nu a fost constant și de partea noastră. Adesea, ne-am simțit ca o rudă săracă.

De ani buni funcționăm pe baza unui adevăr scrie, respectat și garantat, dar tacit: apartenența la NATO și la Uniunea Europeană, precum și parteneriatul strategic cu Statele Unite. Ne place să credem că această axă este sigură, veșnică și ireversibilă. Dar adevărurile nespuse cu voce tare nu protejează pe nimeni. Istoria arată că tăcerea nu mai este azi o strategie câștigătoare. Țările ies din anonimat, se expun, își judecă greșelile trecutului și caută aliați de nădejde pentru mai departe.

România nu are de ales între NATO și Uniunea Europeană, nici între Europa și Statele Unite. A sugera o astfel de ruptură este nu doar periculos, ci și absurd. Însă această poziționare trebuie spusă clar, ferm și public. Nu mai poate fi lăsată la nivelul unui consens dezbătut haotic, pe rețelele sociale, fără asumare instituțională.

Președintele României poartă responsabilitatea strategică principală. Este obligat să acționeze rapid, coerent și transparent. Să convoace CSAT-ul nu doar formal, ci cu o temă clară de securitate economică și energetică. Să prezinte public un document-sinteză privind riscurile, prioritățile naționale și o eventuală direcție asumată a României. Să iasă dintre ziduri — în Parlament și în fața cetățenilor — și să inițieze acel pact politic național de care este, astăzi, absolută nevoie.

Se vede limpede că România este fragmentată: social și spiritual, economic și politic. Avem deja propriul nostru conflict intern, social și economic. Fără un program real de coeziune națională, această ruptură nu va face decât să ne împingă dincolo de limita suportabilității. Avem nevoie de certiturdini.

Guvernul României trebuie, la rândul său, să iasă din (i) logica administrării sărăciei și să intre într-o strategie de funcționare corectă a economiei, așa cu cât  a mai rămas din averea țării. Energia, infrastructura, sănătatea, educația, cultura, agricultura sunt tot atâtea puncte nevralgice. Se discută pe la ,,colțuri,, și despre limitarea accesului capitalului non-aliat în domeniile strategice. Nu sunt strateg militar și nici economist. Există oameni competenți care pot decide ce e bine si ce e rău. Ceea ce  ne lipsește este asumarea publică a strategilor, dacă există.

Conducerea României trebuie să fie clară în exprimări și în documente, atât în politica internă, cât și în cea externă. Nu mai este timp pentru dueluri sterile pe teme fără importanță. Suntem deja  prinși într-o cursă geopolitică contra cronometru, cum nu a mai fost niciodată.

Istoria o spune fără menajamente: negociatorii marilor state nu sunt generoși cu cei ce nu știu ce doresc de la viitor. Statele care nu și-au asumat o poziție clară în negocieri, au devenit mai apoi teren de manevră pentru cei câștigători.

Pentru noi, românii, Davos 2026 nu a decis (încă) nimic. Dar ne-a lăsat să înțelegem că statele care se pleacă după cum bate vântul, vor fi remorca celor care gândesc în perspectivă. Desigur, putem citi această frază și ca pe o metaforă. Amară.

Istoria lumii ne mai spune că expunerea unui popor la foame, umilință civică și frici de tot felul poate transforma Vox populi în Vox hysteria. Asta nu înseamnă că poporul greșește vreodată, dar vocea lui poate fi distorsionată de evenimente și zvonuri, multe artificiale.

Lumea se află într-o clipă în care se rescrie cu majuscule nu doar  tehnologic, geopolitic, ci și ca strategie de supraviețuire.