Amintiri cu Dumitru Andraşoni după 20 ani

S-au împlinit, la 2 noiembrie, douăzeci de ani de la moartea fostului nostru coleg de gazetărie Dumitru Andraşoni, victimă a unui sistem dar şi a propriilor lor subiectivităţi şi orgolii. Când am venit din învăţământ la ziarul „Ecoul”, prin anii ’70, fără să ştiu la ce mă înham, el era responsabilul rubricii culturale şi era bun prieten cu scriitorul Valentin Raus, secretar de redacţie. Amândoi puneau la cale pagina culturală care apărea o dată pe săptămână cu regularitate. Acolo nu avea voie să publice oricine şi manuscrisele erau îndelung purecate de teama strecurării vreunei „şopârle”. Cenzura era în floare. Într-o redacţie în care dominau cotidian violenţa verbală, bârfa, beţiile şi minciuna ajunsă obiect al muncii, colegul nostru făcea uneori figura unui om ce se situa deasupra acestei triste realităţi. Poate de aceea m-am apropiat de el mai mult ca de alţi colegi, efortul fiindu-mi înlesnit şi de faptul că am fost studenţi timp de cinci ani la aceeaşi facultate de jurnalistică Bucureşti şi am ajuns să-l cunosc mai bine.

Evoca cu mândrie timpul petrecut în preajma lui Lucian Blaga, la Cluj, pe vremea când era student la filozofie. Îi reproşam atunci că nu a notat măcar câte-un crâmpei din discuţiile ce le-a avut cu autorul „Poemelor luminii”, acasă la el unde îl vizita zilnic. „Puteai scrie o carte” îi spuneam, gândindu-mă la notaţiile ziaristice ce le putea însăila. Ar fi o carte interesantă despre marele filozof. El recunoştea că a făcut o greşeală. Totuşi a scris o bibliografie foarte documentată la apariţia unei cărţi a lui Blaga. Latura bună a lui D.A. se lăsa cu greu ghicită de sub înfăţişarea acră a unui om dificil. Era citit, era cult şi puteai întreţine cu el un dialog civilizat despre cultură şi artă. Deşi erau vremuri grele când oraşul bântuia de turnători, el l-a vizitat pe Nicu Steinhardt la Rohia, unde i-am văzut numele, semnătura într-un catalog de oaspeţi. A fost primul bistriţean care a făcut o vizită autorului „Jurnalului fericirii”, tăinuind cu tenacitate acest lucru. Am aflat ulterior că şi Mircea Oliv cu nişte prieteni l-au vizitat pe Nicu Steinhardt tot cam pe atunci. Imensa lui bibliotecă o sporea aproape zilnic cu cărţi cumpărate sau primite cu autograf. Avea şi multe tablouri de la pictorii pe care îi susţinea prin scrisul său. Numere întregi de ziar a publicat tablete despre mişcarea bistriţeană şi despre pictorul Vasile Tolan, văzând în acesta un posibil talent. Pe Murivale îl dojenea şi nu voia să vorbească la vernisajul expoziţiilor sale până nu se bărbierea şi punea o cămaşă scurtă. Aşa era el, ţinea la o anumită etichetă. Nu voia să apară în public alături de un ins cu ţinută neprotocolară.

Era însă uşor iritabil, se supăra din te miri ce şi nu suporta un cunoscut sau apropiat să nu-l salute pe stradă. Luca Onul, care îi dactilografia uneori manuscrisele, făcea mare haz de el cum odată a bătut la maşină un text critic ce-l viza pe el în calitate de bibliotecar la Casa de cultură a sindicatelor. Alergam împreună prin Bucureştiul anilor ’70 să vizionăm expoziţiile plastice la Căminul artei, Simeza sau Sala Dalles. Am văzut împreună expoziţia portretului polonez organizată la Muzeul de Artă al Republicii, teatre care au fost „Căruţa cu paiaţe”, „Oameni şi şoareci”, cu Florin Piersic ş.a. Odată ne-am întâlnit cu poetul Ion Iuga, director de cinematograf prin Capitală în acea vreme, apoi cu poetul focşănean Florin Muscalu, amândoi decedaţi acum. Şi eu şi Andraşoni apreciam poemul „Lupoaica albă” al lui Florin Muscalu dar şi versurile de început ale lui Ion Iuga.

Dumitru Andraşoni era mereu criticat în şedinţele de partid alături de Moise şi Moldovan. Partidului nu-i plăcea că noi citeam „România literară” în detrimentul ziarului mincinos „Scânteia”. Eram învinuit de către un coleg de redacţie că nu cunosc membrii Comitetului Politic Executiv, de parcă eu numai grija C.P.E. o aveam. Erau mereu ameninţaţi cu „Te dau afară”. Cu timpul ni s-a făcut dreptate. Comunismul a fost dat afară din România.

Dumitru Andraşoni era uneori de un comic involuntar. Dacă îl trimitea să scrie ceva ce lui nu-i convenea, el riposta: „Încă nu mi-am făcut cumpărăturile”. Un coleg îl tachina cum că el dacă avea nevoie să bată un cui acasă, undeva, chema IJGCL-ul, făcând aluzie bineînţeles la lipsa lui totală de simţ practic. Fiind şi un gurmand înrăit, făceam glume pe socoteala ipostazelor lui culinare. Dincolo de aceste metehne însă, D.A., era un naiv şi jumătate, un îmbâcsit de cultură şi un om ce nu făcea neapărat rău cuiva, decât din necunoştinţă de cauză. De tema articolelor sale critice tremurau directorii de cămine culturale în epocă. Ziarul „Ecoul” era singura publicaţie din judeţ râvnită şi poeţii de atunci, Luca Onul, Miloş Cristian ş.a. se adresau cu mare râvnă să scrie şi să publice câte o poezie patriotică ori în coloanele ziarului ori în cele ale suplimentului său „Ritmuri”. Poeţii se făceau mai greu atunci. Exista o exigenţă în presă şi la edituri. Debuturile treceau prin binevenite furci caudine. Nu ca acum când democraţia ne-a adus scriitori cu nemiluita.

În concluzie, ce doresc să spun? Că Dumitru Andraşoni rămâne o amintire pitorească în inimile noastre, că el a fost în felul lui o persoană chinuită, având în responsabilitate o familie ce atingea tragismul, de care el a avut grijă aşa cum s-a priceput. Din acest punct de vedere nu prea a fost în graţiile destinului. Nu pot să nu mă întreb acum, la sfârşitul acestor însemnări, ce s-a ales din biblioteca lui? Dumnezeu să-l odihnească şi pe mai departe.

G.Moldovan