SOLIDARITATEA

“Statul are ca fundament unitatea poporului şi solidaritatea cetăţenilor săi“. Aşa este stipulat în articolul 4 din Constituţia României. O propoziţie mică, concentrată în care se clădeşte o relaţie între stat, popor şi cetăţeni.

Propoziţia este, în acelaşi timp şi complexă şi simplă. Ea poate fi şi teză de doctorat şi enunţ pentru copii din ciclul primar. Ceea ce este evident, este faptul că mesajul ei nu-l poţi înţelege greşit, fie că ţi se şopteşte, fie că se pronunţă apăsat. Potrivit aceleiaşi constituţii, statul este reprezentat de Preşedinte, iar poporul de Parlament. Rezultă că, atât Preşedintele, cât şi Parlamentul au ca atribuţie să consolideze unitatea şi solidaritatea cetăţenilor ţării. Fundamentul statului român poate fi întărit sau şubrezit de acţiunea, omisiunea, faptele acestor doi subiecţi importanţi, Preşedinte şi Parlament. Solidaritatea este o stare ce are la bază actul de voinţă al indivizilor, este de natură afectivă, cu multiple determinări şi nu se poate realiza la ordin sau prin lege. Solidaritatea se clădeşte uşor pe baza exemplului personal al liderului. Liderii autentici sunt urmaţi de popoare, locul lor este în faţă şi nu în spate. Iată câteva întrebări pentru cei care vor să aprofundeze conceptul de solidaritate naţională şi evident, obiectivarea ei în atitudini, convingeri, credinţe, comportament individual şi colectiv.

1. Oare când i-am ales, ne-am gândit ce trebuie să facă ei şi mai ales, dacă îi duce mintea, să facă ce trebuie, sau ne-am bucurat doar cu o pungă de fidea, orez, zahăr sau alte «cadouri electorale»?

2. Prezenţa la program a parlamentarilor scoate în evidenţă preocuparea lor pentru unitatea poporului şi pentru solidaritatea cetăţenilor ?

3. Neseriozitatea cu care îşi îndeplinesc atribuţiile (numărarea voturilor, de genul 80 = 170) măreşte unitatea poporului şi solidaritatea cetăţenilor ?

4. Minciuna pe faţă în parlament şi calificarea ei ca un act nefericit, măreşte sau şubrezeşte unitatea poporului şi solidaritatea cetăţenilor ?

5. Împotrivirea parlamentului prin mecanisme interne, de a deferi justiţiei pe unii dintre ei, măreşte sau diminuează unitatea poporului şi solidaritatea ?

6. Constituirea majorităţilor parlamentare prin alte mijloace decât cele consacrate prin voinţa cetăţenilor şi exprimate prin vot, măreşte sau diminuează solidaritatea poporului şi a cetăţenilor ?

7. Asmutirea unei categorii profesionale împotriva alteia, crează unitate şi solidaritate ?

8. O politică externă păguboasă, tensională faţă de unele state şi slugarnică faţă de alte state, ne face bine sau rău ?

9. Umilirea celor puţini pentru a câştiga aprecierea celor mulţi, cui face bine ?

10. Îngenuncherea şi umilirea armatei este de nesuportat, de neiertat şi nu o garanţie a unităţii poporului. Cu soldaţi şi cetăţeni în genunchi, nu poţi sta pe câmpul de bătălie al supravieţuirii naţiunilor, ci numai în biserică. Cui foloseşte îngenuncherea ?

Iată, aşadar, câteva întrebări simple, dar ale căror răspunsuri nu sunt incluse, impuse sau induse. Ei bine, ne întrebăm mai des, iar în faţa oamenilor care ştiu să răspundă, să ne ridicăm pălăria şi să-i admirăm. Să începem a fi solidari prin aşezarea valorilor la locul lor şi prin a le urma exemplul. În speranţa că sportul şi familia, tot mai greu încercate, nu au rămas singurele niveluri de agregare a solidarităţii şi unităţii, să privim înainte cu indrazneală şi din picioare, că se vede mai departe decât din genunchi.

Col. (rez)

Ioan Gaftone